vineri, 26 februarie 2010

ŢI-E SCRIS CUVÎNTUL PE NISIP, FEMEIE !

S-a dus şi luna februarie… mai întoarcem o filă din calendar… şi a venit primăvara. Primăvara este o reflexie a grădinii sufletului nostru, iar femeia este cea mai de preţ floare răsărită în ea.
Plină de taine, captivantă, frumoasă, dătătoare de viaţă, cunună a creaţiei. Cum ar arăta lumea noastră fără Ea, Femeia?
Hotărît lucru, dar cert. Femeia, un mister… Întotdeauna aceeaşi şi de fiecare dată altfel: tandră, senzuală, devotată… mamă, soţie, prietenă, fiică, iubită şi iarăşi „Femeie”.
Privim azi în jur şi ce vedem? Un alt tablou, societatea ne propune femei de succes, femei care se respectă şi se iubesc…, amintirile ne sugerează femei supuse, gospodine ideale şi mame perfecte… Adevărul este că majoritatea femeilor de azi nu mai par a fi nişte fiinţe obosite, neînţelese şi copleşite de treburi. Undeva între fetiţa dulce de ieri, care se crede prinţesă şi femeia modernă de azi s-a pierdut pe drum ceva esenţial. Dorinţele ascunse din inima femeii şi realităţile zilnice de care i se face parte, par a fi la ani lumină, distanţă unele de altele. Astăzi, în locul şorţului în carouri, femeii i se propune refugiul în universul telenovelelor, romanelor şi de ce nu al revistelor de modă. Îmi place să admir femeile care iubesc, femeile care ştiu ce vreau de la viaţă. De veacuri, femeia a fost venerată pentru perfecţiunea ei fizică şi morală de către marii artişti, compozitori … de ce să nu păstrăm tradiţia. Am făcut un ocol în jurul lumii literare şi am încercat să zidesc cu mare grijă chipul unei „femei labirint”.
Dacă pornesc de la întrebarea lui Mircea Cărtărescu „De ce iubim femeile?” răspund cu mai mulţi de “pentru că”:
“… pentru că au un fel de a gîndi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci cînd te iubesc mai puţin. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele am ieşit şi-n ele ne întoarcem, iar mintea noastră se roteşte ca planete greoaie, mereu şi mereu numai în jurul lor.”
Nu îmi este frică şi nu am jenă să repet spusele lui Dumitru Matcovschi: “Mai regină decît floarea, Doar femeia poate fi, / Mai adîncă decît marea, Doar femeia poate fi…”
Oricît de mult ai încerca să pătrunzi în adîncimea sufletului unei femei, niciodată nu ai să reuşeşti. De aceea fac un îndemn sincer pentru voi, bărbaţii. Încercaţi să preţuiţi şi să iubiţi “femeia-mamă”, pentru că anume ea ne-a dat viaţă, ne-a învăţat să vorbim, ne-a crescut… Nu trebuie să evitaţi să o respectaţi pe “femeia-soţie”, doar ea este sprijinul vostru. Dacă nu mai puteţi să-i dedicaţi poezii sau să-i mai cîntaţi serenade ca în tinereţe, nu încetaţi s-o iubiţi cu tandreţe şi s-o preţuiţi pe “femeia-bunică”. Căci nu în zadar spune marele Hugo: “Bărbatul este un templu, femeia este sanctuarul, / În faţa templului ne descoperim, în faţa sanctuarului îngenunchem.” Femeia face din bărbat o operă de artă, de aceea, dragi bărbaţi, păstraţi-le dacă doriţi să aveţi lîngă voi o galerie.
Priviţi atent femeia. Observaţi că nu doreşte ea prea multe, nu se vede un ideal sau ceva mai firesc, ci se vrea iubită şi înţeleasă, protejată şi niciodată uitată. Femeia e o poezie, e arcuşul care fredonează lin şi sublim melodia vieţii.
Şi nu pot să închei fără a vă reaminti de sugestia lui Mihail Kogălniceanu: “Femeia iubită este întotdeauna un înger”.
Să încercăm, Dragi femei, să avem mereu zîmbetul suav de Mona Lisa şi să fim mereu o eternă poveste, ca să nu ne întrebe nimeni cine sîntem, ci să ne iubească mereu…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu