Larisa
Ungureanu,
Filiala
„Târgoviște”
Nicolae Rusu are o biografie de creație
bogată și variată. Până în prezent a semnat mai multe volume. Printre ele se
numără: „Pânzele babei, 1978, debut editorial), „Lia” (roman,1983), „Totul se
repetă” (roman, 1988), „Ploaia de aur” (1997)„Șobolaniada” (roman,1988),
„Treacă alții puntea” (2000), „Marginea lumii” (2001), „Orații de ursitoare”
(2004), „Robul de ieri” (2006) ș.a. Autorul, la fel, a semnat și cărți pentru
copii: „Alunel” (1980), „Unde crește ploaia?” (1990), „Să fim privighetori”
(2000), „Facă-se voia noastră” (teatru, 2009), „Coada iepurașului” (2010),
„Frați de stele” (2011) ș.a.
Criticul Theodor Codreanu menționa:
„Nicolae Rusu este un prozator extrem de viu, cu un stil alert și captivant
tocmai fiindcă nu e prizonierul unui sentimentalism al locurilor, nici al unor
artificii tehnice care să substituie vechii calofilii sub masca procedeelor
postmoderniste”.
Cartea propusă pentru lecturi și discuții
în cadrul Programului Chișinăul citește o
carte este un argument al celor spuse de reputatul critic. Nicolae Rusu
vine în fața cititorilor cu un roman actual, în care este dezvoltată o
realitate unde ne regăsim. Personajul
central, Valentin, este prototipul intelectualului de ieri, care a parcurs, cu
credință și speranță, un segment de istorie, destul de dificil și controversat,
integrându-se în timpurile de azi. Valentin
este aidoma multor tineri, veniți de la sat pentru a face studii la oraș. Îi
urmărim „călătoria” sa captivantă în timp pentru a-și găsi un loc al său în
spațiu, îl vedem martor și participant al celui mai mare cataclism social de la
sfârșitul secolului XX – destrămarea imperiului sovietic cu toate consecințele
sale, ne apare ca un om care gândește, este activ social și politic, fiind
alături de semenii săi, împărtășindu-le durerile, necazurile, bucuriile.
Acțiunea în roman se desfășoară pe durata a
douăzeci și trei de ani, incluzând optsprezece capitole. Începe cu iunie 1986
și sfârșește cu septembrie 2009. Mai are și În
log de prolog și În loc de epilog, care
leagă între ele narațiunea romanului,
iar epilogul vine cu o metaforă care explică titlul: Al șaptelea simț. În această carte totul se „leagă”, nu există
nimic în plus. Acțiunea se desfășoară în „valuri”: vin ani, zile, evenimente,
vin ca talazurile unei mări învolburate.
Laitmotivul romanului ține de o
corespondență, ciudată la prima vedere, pe care a inițiat-o Valentin cu colegii
săi de la Institutul
de Literatură „M. Gorki” din Moscova. Era vorba de un aparat, un generator al
intuiției, elementele căruia trebuiau să-i fie trimise de cei șapte colegi prin
poștă. Șase au ajuns până la el în Moldova și doar al șaptelea, cel care ar fi
trebui să le unească pe toate într-un sistem, a ajuns în… Chişinăul de dincolo
de Prut. De ce? Trebuie să citiți romanul până la ultima pagină, ca să aflați
de ce. N-o să regretați, ba din contra, mulți dintre dumneavoastră s-ar putea
să vă… luminați – la suflet și la gândire.
Semnificativ este și faptul, că acești
colegi ai lui Valentin, scriitori mai mult sau mai puțin afirmați în
literatură, erau reprezentanții popoarelor de pe întinsa Uniune Sovietică: din
Caucaz, Siberia, Țările Baltice, Ucraina, care s-au întors la vetrele lor. Ca
și personajul central. „Peripeția” elementelor care ajung, unele după mai multe
încercări, la destinatar este și ea semnificativă, fiindcă se desfășoară concomitent
cu tot ce înseamnă viață, trăire, învălmășeală de situații, care de care mai „atractivă.
Romanul este scris în stil scanner. Autorul
vine cu fapte neinventate, dar „turnate” în forme artistice, cu o realitate în
care se vede foarte clar cotidianul. Romanul poate fi clasat ca document și ca
imagine a timpurilor de azi, fiindcă totul se filtrează în ochii, gândurile,
conștiința personajului central, Valentin, scriitor, dar și savant, specialist
în energetică, mai apoi parlamentar, dar și a altor personaje pe care, la
sigur, le-am întâlnit în „peisajul” nostru, cum ar fi, de exemplu, Cezar
Mazăre, un fel de fluieră vânt, un profitor, care e ba „cu noi”, ba „cu ei”, om
fără principii clare în viață, care lunecă pe ape ca o frunză uscată. Probabil,
la fiecare colț de stradă poți întâlni câte un Mazăre…
Este dramatică soarta celor două cupluri
Dan-Angela, Ion-Ioana, dar adevărată, pe cât de adevărată este însăși viața
care, aici, în roman, se reflectă ca într-o oglindă. La fel și celelalte
personaje, care sunt autentice și mustesc de adevăr, un adevăr neinventat, ci
trăit și simțit de autor.
Romanul se citește ușor, este scris fluid,
într-o frumoasă limbă română, vorbită pe teritoriul Republicii Moldova.
În opinia mea, romanul „Al șaptelea simț”
de Nicolae Rusu trebuie considerat un fenomen literar, care invocă printr-o
metaforă modernă ideea unirii cu Țara, conștientizată în alte părți, pe alte
meleaguri (scrisoarea semnată de Taia, care încheie romanul), dar încă departe
de a fi înțeleasă la noi, multora din conaționalii noști lipsindu-le al …
șaptelea simț.
Autorul nu învinuiește, nu „incinerează” pe
nimeni, nu acuză, ci constată o stare de spirit care ne caracterizează ca popor.