miercuri, 21 iunie 2017

Poetul Alexei Mateevici – un coordonator al vervei întru repatrierea creştinătăţii simţirii

Lidia GROSU, poetă, critic literar
Considerat unul dintre cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia, marele creştin, cărturarul-părinte Alexei Mateevici, a studiat profund, cu cel de-al şaselea simţ, fenomenul omul, ca epicentru al tuturor fenomenelor din natură, încercând reuşit să-l cuprindă pe cel bun cu aura sa tămăduitoare (Pentru o rază de lumină, / Pentru o clipă de iubire, / Trimite-i, Doamne, zi senină / Şi dă-i a Ta blagoslovire! (Fratelui creştin) şi să evalueze profesionist veşnicia densităţii efemerităţii dăruite de acesta ca find o rază (ce)pătrunde prin desimea ceţii şi pe o clipă luminează întunecimile vieţii.... În acelaşi timp, „ subjugându-l” pe antipodul acestuia splendorii minţii pentru a se ataşa pătrunderii de cele menite mereu să-l salveze de la închisoarea ruperii de valori, de idealurile ce se perindă prin „Cântecul zorilor” –  nişte atingeri ce-ţi pot aparţine în doar o luptă sigură cu propriul sine –, poezia acestui erudit tălmăcitor de vise reale se anunţă ca miraculos unguent aplicat pe rana nevindecabilă a indiferenţei, apatiei, dar ca şi cântec de deşteptare a cutremurului aproape anihilat pe o geană închisă a inimii beligerantului din noi: „Scoală, frate! Căci ne cheamă / Zorile ce vin. / Scoală, frate, şi ia-ţi seamă, / Singur ţi-eşti stăpân(...) Trece noaptea. Lupta vine. / Frate, ieşi gătit! / Cel nepregătit rămâne / Vecinic biruit”(Cântecul zorilor)).
Nemuritor ca stofă literară, înălţător spre culmile neştiute ale gândirii artistice, dar şi tămăduitor de intenţii nechibzuite ale „Unora” aflaţi în ispita de a trăda marea valoare ce-i aparţine unui  neam („Noi nu ne înţelegem: dar de-aţi simţi ca mine / Ce patimi limba trage dintr-un străin puhoi, / Atuncea n-aţi urni-o din temelii bătrâne, / Atuncea, mi se pare, ne-am înţelege noi” (Unora)), Alexei Mateevici aşterne cu licărul eternei dezirabilităţi a păstrării devotamentului fiilor unui neam, închinându-le cel mai frumos poem cu dor de limba vorbită de aceştia şi lăsându-le, ca moştenire, întru trăire celor ce gândesc la fel sau nu, reflecţia nepângăririi a ceea ce a fost şi rămâne sacralitate:Limba noastra-i limbă sfânta, / Limba vechilor cazanii, 7 Care o plâng şi care o cântă / Pe la vatra lor ţăranii.”), inclusiv prin îndemnul: Înviaţi-vă dar graiul, / Ruginit de multă vreme, / Stergeţi slinul, mucegaiul / Al uitării 'n care geme...”
Face parte din puţinii autori care ar fi rămas remarcabil doar printr-o singură creaţie, în cazul dat referindu-ne la poezia „Limba noastră”, devenită ulterior imnul Republicii Moldova, autorul muzicii, compozitorul Alexandru Cristea, la fel meritând continuu aplauzele nemuririi. În acest sens, Alexei Mateevici adună cu migala dintotdeauna a înzestratului cu har om de creaţie răscoaptele-i epitete mustoase, comparaţiile, ce stabilesc hotarele între ceea ce este drag şi ceea ce nu ne poate despărţi de acesta, metaforele neistovitoare vreodată în cadrul meditaţiei- elogiu – toate acestea oferindu-ni-le ca pe o liră a propriului freamăt interior ce se revarsă ocean de emoţii sclipitoare: „Limba noastră-i vechi izvoade. / Povestiri din alte vremuri; / Şi citindu-le 'nşirate, - / Te-nfiori adânc şi tremuri. / Limba noastră îi aleasă / Să ridice slava-n ceruri,Să ne spiue-n hram şi-acasă / Veşnicele adevăruri...” Aşadar, poemul-imn „Limba noastră” este motivul de bază ce ne-ar fi obligat de a sugera cunoaşterea acestui autor prin a ne apropia şi a-i sonda universul poetic care este unul imens, bogat, neţărmurit cu sau fără acesta, oferind laconismul inspaţialităţii unui subînţeles al profundelor sensuri şi al depistării ereditarului, din noi, păcat al neamului ce ne urâţeşte – vrajba – prin doar un improvizat dialog în sânul naturii, spectaculozitate ce ne-o oferă cu toţi itemii favoriţi în apelarea unor răspunsuri: De ce tremuri, frunzuleană,-- / Fiică-a nucului rotat,-- / Ce fior de prin poiană / Firea ţi-a cutremurat? /  -- Eu cu ierbile poienii  / N-am nimic de împărţit, / Jale mi-i că moldovenii / Încă nu s-au înfrăţit...(Frunza nucului). Desigur, un loc aparte în creaţia lirică a acestui poet o deţin versurile dedicate Atotputernicului. Or, credinţa în eterna poezie trece neapărat prin credinţa în Dumnezeu şi prin lumina Acestuia, ce se revarsă ulterior miez, conţinut al poeziei. În aceste zile luminoase ale sărbătorilor pascale, vom menţiona doar unele dintre ele cu titluri în care se conţine şi motivul biblic respectiv şi care ne trezeşte interesul pentru lectură, inclusiv: „Cina cea de taină”, „Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim”, „Hristos a-nviat”, „În dimineaţa duminicii”, „Lumina Cea De Seară”, „Pocăinţa hoţului” etc. Surescitare a micimii, prin demnitatea sa pur creştină, autorul diseminează lumina cu mândria sa de oştean al scrisului, profeţia sa conturându-se cu mereu imaginea de clopot ce-şi poartă răsunetul şi-şi cheamă închinătorii: „O, clopote! Frumos mai suni, / Cand credinciosii ii aduni / La locul sfant de rugaciune, / In cer cantarea sa le sune / In zile mari de sarbatoare, / La rasarit s-apus de soare, / Tu chemi stapani si muncitori / Ai lui Hristos inchinatori. / Chemarea-ti porti prin munti si vai: / Si vin inchinatorii tai.(Cântecul clopotului).
Părinte, poet, culegător de folclor, născut într-o localitate basarabeană numită Căinari, a înveşnicit în cântarea sa de ţarină şi de plugari tot farmecul unui spaţiu rural cuprins într-o Ţară-necuprins : „Eu cânt, căci văd necazul frânt / Ş-aud plugari în zori cântând / Nu doine de amar, de dor, –/ Înviorarea Ţării lor... (Eu cânt)”. Astfel, îndreptat cu faţa spre casa culorilor sufletului, autorul transmite melodicitatea dorului din străbuni, totodată uimind pe fiecare trăitor de rând cu vasta-i capacitate de încredere în veşnicie/ nemurire (Şi către suflet am strigat: / Fii treaz şi nu dormi, / Dormind în patimi şi păcat / Pe veci vei adormi. (Un vis dorit)) prin chemarea la contemplare a fiecărui motiv abordat, reunirea, gândul reîntregirii răsunând în poemul „Basarabenilor” cu vocea autoritară a militantului, dar şi cu cea a unui proroc ce pledează / a pledat pentru schimbarea mentalităţii lâncede: „Să ştiţi: de nu veţi ridica / Din sânul vostru un proroc, /În voi viaţa va seca, / Zadarnic soarta veţi ruga, / Căci scoşi veţi fi atunci din joc / Şi-ţi rămânea făr' de noroc...(Basarabenilor)
La o sută de ani de la plecarea sa spre veşnica lumină a Celui de Sus şi la 129 de ani din ziua de naştere, autorul imnului „Limba noastră” nici că ar fi pretins vreodată slava ce urma să-l caute ulterior şi să i se alăture în Grădina Cerului pentru a-i şopti că e parte din „Cântarea slavei” închinate Domnului şi că ar fi meritat-o şi el cu tot dinadinsul fiind încă în viaţă:  Voi, munți singuratici, moșnegi cununați / Cu stele în ceruri albastre, / În leagănul vostru de codri păstrați / În taină cântările voastre, / Căci păsări sălbatice, cu ochii arzând / Din tainica voastră dumbravă / Se-nalță cu fală în sus, proslăvind / Nespusa a Domnului slavă (Cântarea slavei)”
Astăzi îl redescoperim cu imaginea de munte singuratic ce păstrează taina omului de creaţie, urmând să fie continuu redescoperit, deşi ar fi rămas întru slavă şi înălţare cu doar acest renumit inedit imn-poem – Limba noastră – ce a devenit mândria noastră naţională: Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată / Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată...