sâmbătă, 9 octombrie 2010

DEZVOLTAREA PROFESIONALĂ A PERSONALULUI

Svetlana VIZITIU, şef oficiu,
Serviciul Schimb şi Rezervă


Prin desfăşurarea constantă a dezvoltării profesionale a bibliotecarilor, astfel încât ei să devină veritabile „instituţii” în comunităţile în care activează (cred că sunteţi de acord, că bibliotecarul de la biblioteca publică nu mai este doar un om, un simplu slujbaş - el devine, mai curând, o instituţie); prin uriaşa şansă – computere, resursele electronice, bazele de date şi fabulosul Internet – aflăm că putem oferi utilizatorilor serviciilor noastre din ce în ce mai mult din inepuizabilele acumulări de cunoaştere ale tuturor culturilor lumii. Deocamdată, eu, personal, n-am auzit o voce clară în biblioteconomia noastră, care să explice cum anume tehnologia informaţională este sau va fi de folos bibliotecilor noastre. Se scrie, se vorbeste, se intuieşte puţin, se aplică atâta teorie, însă viziunea se lasă aşteptată. Acei, care înţeleg şi intuiesc cum functionează, cum se face, nu sunt atât de mulţi, deci, şi aşteptările colegilor, unul de la alţii, nu dau un rezultat benefic. Mă înşel cumva? Am impresia, că managerii (metodiştii) ar trebui să fie cei care înţeleg şi ştiu cel mai bine, de unde se începe perfecţionarea bibliotecară şi comunitară, dar şi cea administrativă. Experienţa managerială a bibliotecarului ar trebui sa fie grăitoare şi unică, lateral reflexivă şi vizionară; experienţa ar trebui să fie împărtăşită astfel, ca să nu faci munca ani de zile, şi să te izbeşti de aceleaşi probleme, nereuşind să vezi o soluţie. Mă refer, la incapacitatea bilbiotecarilor de a-şi identifica nevoile; nu sunt aşa de diferiţi pe cât s-ar parea. Cu toţii se plâng de anumite probleme, pentru toţi pare că sunt aceleaşi obstacole, aşa încât aproape nimic din ce se semnalează ca fiind “tipic bibliotecar” nu părea a fi atat de tipic. Obstacolele seamană foarte mult. Ce e însă tipic unui anumit loc în lumea are de-a face cu răspunsul găsit pentru a depăşi un obstacol. De cele mai multe ori soluţiile vin din partea comunităţii locale, nu copiind ceea ce au făcut alţii, nu, fără să încerce să desluşească toate caracteristicile culturii noastre, mai ales, pe cele mai puţin onorante, care impun ritmul de melc sau chiar ne fac să regresăm... în orice caz, să fim extrem de “rezistenţi” la evoluţia altminteri firească. E cheia de boltă pentru tot ceea ce urmează să fie construit practic în funcţie de situaţie în parte. În întreprinderea asta, însă, – care cunosc cel mai bine „situaţia de fapt” – au rolul esenţial de a mişca lucrurile astfel, încât bibliotecarii să devină vioara-ntâi în comunităţile lor. Să nu ne obişnuim cu practica de a lua totul ca pe un „dat”, cum, de obicei, procedează majoritatea de prin preajmă. Nevoia expunerii detaliate a noţiunilor de baza în managementul proiectelor este obligatorie. Ideea e că trebuie să se obişnuiască întâi de toate să citească despre proiecte, apoi să lucreze pe proiecte, să aplice pentru finanţări etc. Am realizat analiza nevoilor de formare a colegilor mei bibliotecari prin experienţă şi observaţii directe, unele „întimplătoare”.              Concluzii:
- prin participarea la o sumedenie de manifestări cultural-educative şi de alte naturi, organizate în bibliotecile publice în ultimii ani, ocazie cu care mi-am putut analiza în voie colegii din teritoriu, văzându-le pe viu calităţile, capacităţile, dar şi lacunele, lipsurile.
- am avut de asemenea ocazia să descopar nevoi de formare care nici nu mi-aş fi imaginat că pot exista; am constatat frecvent că rezolvând „una”, întotdeauna apare automat nevoia rezolvării „alteia”, iar ierarhizarea corectă a abilităţilor şi competenţelor care trebuie însuţite este esenţială. Important e, că în afară de cele multe ştiute, bibliotecarilor le lipseşte ceva “mai esenţial” decât toate: le lipseşte orientarea directa, şi în consecinţă se manifestă ca nişte naufragiaţi rătăciţi în ocean, rămânând descumpăniţi.

Nevoile de formare imediată pot fi relativ lesne constatate „oficial”, utilizând instrumente caracteristice analizei de nevoi (aplicând chestionare) şi cpmparând apoi concluziile lor cu ceea ce ne învaţă teoria de profil şi literatura de specialitate, însă nu e deloc cum am crezut un timp. Nevoile de formare ale bibliotecarilor sunt precum libertăţile fundamentale din Rusia: deprimant definite de sintagma „nu-ţi lipseşte ceea ce n-ai ştiut că există”. Cum să conştientizeze bibliotecarii (care de doar puţin timp „lucrează” cu computerul şi conexiunea Internet, or - lipsa calculatorului în bibliotecă?) nevoile pentru care trebuie construit cursul, dacă ei nu resimt nicicum aceste nevoi?; dacă ele le sunt străine, în primul rând, pentru ca toţi bibliotecarii se raportează (firesc) la universul lor de până acum – îngrozitor de îngust? Iar dacă nevoile de formare sunt expuse, să admitem, prin întrebări cu final anticipat („nu-i aşa că Pământul este rotund?”), care este rezultatul?

Deci, să ne implicăm cât mai mult, dacă ne intereseaza beneficiul bibliotecar. Pledez pentru schimbări, însă, mai întâi de toate, ar fi corect, să identificăm cauzele (bănuiesc, şi cele salariale) pentru care lucrurile se întimplă sau nu se întâmplă, aşa cum ar fi normal. Apoi, fireşte, să acţionăm asupra cauzelor, nu asupra efectelor. Aici e esenţa. Pentru identificarea cauzelor, lucrurile trebuie privite neapărat şi din perspectiva socio-istorică şi socio-culturală. Astfel, ne maximizăm şansele în reuşita unui proiect. Dacă adevăratele priorităţi de formare ale bibliotecarilor nu vor fi identificate cu maximă exactitate, pe viitor, beneficiile pentru comunitatile (urbane, rurale) şi pentru instituţia biblioteca publica vor fi mult mai modeste decât cele mai pesimiste temeri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu