sâmbătă, 16 octombrie 2010

MOLDOVA – ŢARĂ ATRACTIVĂ A TURISMULUI CULTURAL

Ala HÂNCU;
Tamara BÂNZARI, Şeful secţiei Studierea Ţinutului Natal;
Anastasia MOLDOVANU, Filiala de Arte "T. Arghezi"

La 27 septembrie a fost marcată ziua Internaţinală a turismului. În Republica Moldova acest eveniment a avut o conotaţie specială în diferite structuri, organizaţii de stat şi în instituţii de învăţământ, unde s-au desfăşurat activităţi de promovare a turismului autohton. Cert este faptul, că turismul pentru ţara noastră este o problemă actuală şi este o parte componentă a economiei naţionale. Statul nostru este un plai foarte frumos, cu o istorie veche, de legendă şi interesantă anume prin existenţa unor monumente unicale pentru civilizaţia mondială. Însuşi teritoriul geografic este o aşezare, care dispune de un considerabil potenţial turistic, este împânzit de rezervaţii peisagistice şi staţiuni naturale. Acest patrimoniu este împărţit în mai multe forme prioritare de turism, practicate şi valorificate în ultima perioadă în Republica Moldova, printre care sunt turismul rural, vitivinicol, cultural, religios, de sănătate şi frumuseţe. Conform zonelor turistice au fost elaborate şi direcţii ale itinerariilor turistice. În legătură cu această dată colaboratorii Secţiei orăşeneşti a tinerilor turişti din mun. Chişinău în parteneriat cu Direcţia Generală, Educaţie, Turism şi Sport şi Biblioteca de Arte “Tudor Arghezi” din Chişinău au abordat tema turismului într-un mod original şi interesant, selectând din variantele propuse o călătorie spre locurile pitoreşti, aceasta fiind şi o ocazie în plus de promovare a destinaţiilor turistice ale Republicii Moldova. Una din multiplele sarcini în programa de instruire, de activitate a instituţiilor vizate este studierea potenţialului turistic al ţării noastre. Din acest considerent am ales obiectivele culturale ale traseului cu direcţia nord: Orhei – Soroca – Cosăuţi – Rudi–Arioneşti – Donduşeni-Ţaul şi mănăstirea Nicoreni din R. Drochia. Atmosfera caldă şi dispoziţia bună au persistat din primele momente. Frumuseţea deosebită a naturii, prezenţa pe tot parcursul traseului a pâlcurilor păduroase, fragmente ale codrilor seculari ce au existat dintotdeauna pe aceste pământuri, reînnăşteau sentimente şi emoţii de mândrie în inima fiecăruia. În calea noastră, la întretăieri şi cotituri de drum atenţia ne era captată de postarea inscripţiilor cu denumiri ale localităţilor, cu informaţii despre diferite aşezăminte cultural-istorice. Şoseaua, ce străbate judeţul Orhei este marcată de o mulţime de asemenea amplasări, care atestă prezenţa monumentelor istorice, culturale şi naturale: muzeul familiei Donici (comuna Donici), muzeul S.Lazo (comuna Piatra), casa-muzeu Constantin Stere din s. Cerepcăuţi, catedrala domnească Sfântul Dumitru, ctitoria domnitorului Vasile Lupu din o. Orhei, mănăstirile Saharna şi Ţipova, Tabăra şi Curchi, Hirova şi schitul Orheiul Veci, multe biserici şi alte aşezăminte culturale, ne vorbesc despre judeţul Orhei ca un obiectiv de mare atractivitate a turismului cultural. Fiecare din aceste vestigii reprezintă o filă din istoria trecută a poporului nostru, iar personalităţile menţionate ne confirmă bogăţia spirituală a neamului, credinţa sacră în divinitate şi adevăr. În contextul dat trebuie de menţionat atitudinea locuitorilor satelor noastre faţă de aceste monumente ale trecutului. Oamenii nu neglijează, ci din contra, cu dăruire de sine îngrijesc şi contribuie cu minimul ce-l au la păstrarea şi valorificarea acestor mărturii. Orheiul Vechi reprezintă o pagină aparte atăt în istoria culturală a ţării noastre, cât şi în cultura umană în genere prin diversele complexe arheologice, prin mănăstiri rupestre, fortificaţii şi aşezări-locuinţe, începând încă de la geto-daci şi până în sec XX. Interesul turiştilor este mult prea mare, ca să dovedeşti într-un timp scurt să le onorezi pe toate. De aceia taseul nostru a continuat spre judeţul Soroca, care ne-a întâmpinat cu faimosul monument Lumânarea Recunoştinţei, situat pe o stâncă de asupra Nistrului. Ca să ajungi la el trebuie să urci 650 de trepte. O capelă în formă de lumânare înaltă de 29,5 m, lumina căreia pe timp de noapte strabate pâna la Otaci si Camenca, scrutează împrejurimile. Monumentul constituie un complex arhitectural sobru şi este unul dintre cele mai importante zidiri din istoria moderna a Moldovei. Ideea aceastei epopee extraordinare o constituie motivul creaţiei populare, omagiu eroului anonim al baladei “Mioriţa”, propus de scriitorul Ion Druţă încă în anul 1987. Fiind prezent la ceremonia de deschidere, scriitorul a declarat ca "Lumânarea Recunoştinţei" reprezintă cea mai controversata operă de artă a contemporanietăţii. El şi-a exprimat speranţa că monumentul va consolida societatea, indiferent de simpatii si apartenenţă la diferite formaţiuni politice. Monumentul a fost inaugurat la 27 martie 2004. De la înălţimea la care se află acest edificiu se extinde o panoramă extraordinar de pitorească, cu o coloristică accentuată, consistentă a vegetaţiei, ce se reflectă în apele Nistrului şi cu formaţii abrupte ale stâncii, conturându-se treptat într-o cascadă imensă. În popor acestei formaţii i se mai spune şi “râpa lui Bechir”, un vechi trăitor ale acestor locuri de pe timpul ocupaţiilor tătare şi turceşti, ce a îmbrăţişat drumul haiduciei şi şi-a găsit refugiu în inima stâncii. Şi astăzi se mai vede clar săpături în piatră (întrări), care, după cum povestesc localnicii, formează în interiorul stâncii o reţea de tuneluri, cu ieşiri necunoscute. Legendele mai povestesc, că în vreme de ocupaţie, ţăranii, ca să scape de duşmani, dispăreau în aceste intrări şi ieşiri chiar din mijlocului lanului cu viţă de vie sau alte culturi agricole.

Oraşul Soroca este vestit însă prin cetatea Sorocii, un monument unic de istorie şi artă moldovenească, de arhitectură fortificată medievală, concepută de meşteri-zidari bistriţeni cu experienţă în construcţia de cetăţi şi invitaţi special în Moldova de Petru Rareşpentru îndeplinirea lucrărilor. Acest indiciu permite cercetătorilor, istoricilor să constate o tangenţă între arhitectura medievală europeană şi arhitectura planului circular de apărare, (un diametru de 37,5 m., patru turnuri circulareţi un turn de acces de plan rectangular a cetăţii Soroca) ori , mai bine spus, asemănarea ei cu unele palate, casteluri din Europa, care la acea vreme, dar şi mult mai înainte erau perfecte prin sistema circulară de apărare. Cetatea a fost construită în sec. XV de către Petru Rareş pe vechile ziduri ale fortăreţei (întărituri din pământ şi lemn), începute de Ştefan cel Mare. Proiectul cetăţii,

care a servit ca un scut de apărare pe malul Nistrului, trezeşte şi astăzi curiozitate şi admiraţie. Ea putea să adăpostească până la 2000 de oameni. În prezent cetatea este vizitată de turişti din lumea întreagă. Grupul nostru a dat un omagiu celor, care au întemeiat cetatea în scopul apărării integrităţii acestor ţinuturi, vizitând capela de la nivelul doi, care ocupă acelaşi spaţiu, ca pe timpuri.

Itinerarul turistic al grupului nostru şi-a continuat mai departe călătoria spre nord, către localitatea Rudi. Această regiune are un specific determinant prin faptul, că pe teritoriile aferente ale sale se află numeroase vestigii istorice, ce-şi au originea încă din perioadele preistorice, spre exzemplu peştera din localitate, unde s-au găsit urme ale activităţii umane. La depărtare de vre-o 500 m. de mănăstirea localităţii se află Cetatea celor 3 Cruci, o aşezare jeto-dacică, descoperită în anii 60-70 ai sec. XX. Descoperirea a fost una senzaţională, s-au făcut săpături arheologice de către specialiştii din Moscova, care au confirmat importanţa acestui vestigiu, cu numele de cultura geto-dacă din perioada antică. Tot în acest perimetru, la vre-o 3 km. de comuna Rudi, se află o înălţime, ori mai bine zis o fortificaţie medievală, care şi-a păstrat denumirea de Farfuria Turcului. Locul prezintă o înălţime de pământ de circa 200 m. cu un diametru de 60 m. şi se folosea ca mijloc de supraveghere şi apărare împotriva turcilor şi tătarilor, care năvăleau de peste Nistru. Ea a fost ridicată de către prizonierii turci, impuşi de Ştefan cel Mare după lupta de la Lipnik şi se păstrează până astăzi.

Datorită aşezării sale geografice şi geodezice localitatea Rudi prezintă interes ştiinţific pentru învăţaţi şi izvor de inspiraţie pentru diverse grupuri de creaţie şi platouri de filmare. Spre exemplu, într-un defileu a unei văi care ajunge până la râul Nistru numit şi Groapa Bulboana, au fost făcute filmări pentru filmul “Lăutarii” de Emil Loteanu. Un moment de curiozitate este şi faptil, că în apropierea satului se află unul din punctele de observaţie ale Arcului Geodezic, care este cel mai lung arc de meridian şi se întinde de la Oceanul Îngheţat de Nord până la Marea Neagră. Această reţea a fost concepută cu scopul evaluării parametrilor tereştri, formei şi dimensiunii globului pământesc. Punctele Arcului sunt situate în 10 ţări, printre care şi Moldova. Primul punct al Arcului Struve (de la numele astronomului şi geodezului Struve) se află în vecinătatea localităţii Rudi din raionul Soroca şi este protejat de UNESCO, fiind inclus în lista patrimoniului cultural mondial. În legătură cu acest fenomen al naturii au fost emise monede comemorative de către Banca Naţională a Moldovei pe partea reversă a cărora este indicat punctul geodezic Rudi.

Un loc aparte în diversitatea culturală turistică din Republica Moldova îl ocupă mănăstirile. Prin esenţa lor, ele constituie istoria spirituală a unui neam, care s-au integrat de la bun inceput in viaţa socială şi naţionalâ a poporului, sprijinind năzuinţele lui de unitate, de libertate si de independenţă naţională. În teritoriile dintre Prut şi Nistru pot fi descoperite urme de existenţă a creştinismului încă din primele secole ale mileniului I, şi dacă popoarele din vecinătate au trecut la creştinism din diferite interese politice, economice ori forţat, creştinarea noastră s-a produs ca un proces benevol de conştiinţă. Construcţia de schituri şi mănăstiri iniţial a fost concepută ca loc de reculegere şi rugăciune, de aceea ele luau naştere în locuri mai ferite, în desişul codrilor de nepătruns, pe malurile stâncoase ale rîului Nistru şi Prut. Pe lângă faptul, că construcţiile mănăstireşti contribuie la dezvoltarea culturii creştine în rândurile populaţiei, ele mai reprezintă şi o artă desăvârşită a arhitecturii. Pe teritoriul ţării noastre istoria a lăsat în urmă multe monumente-mănăstiri, care au fost construite cu ocazia diferitor evenimente istorice. Ştefan cel Mare bunăoară, după fiecare biruinţă asupra duşmanului (şi nu numai) poruncea să fie înălţată câte o mănăstire s-au biserică. Studiul de cercetare a mănăstirilor face posibilă reconstituirea în timp a istoriei locale. Fiecare mănăstire îşi are istoria sa mai veche s-au mai nouă. Aceasta şi este cauza, că în ţara Moldovei, cu un teritoriu geografic relativ mic, dispune de un număr mare, peste 40 de schituri şi mănăstiri. Ele te acoperă cu protecţia sa, te îndeamnă la drumeţie, cu inima şi cu sufletul, pentru a le cunoaşte şi a le admira, pentru a aprecia strădania meşterilor care le-au ridicat şi le-au ocrotit. În agenda de lucru grupul nostru a planificat vizita a patru asemenea lăcaşuri sfinte.

Mănăstirea Cosăuţi cu vechiul schit “La Pristol”, care îşi duce istoria încă din îndepărtatul an 1729, cînd pe locul iniţial de apariţie “la Pristol” au înfiinţat-o doi preoţi-monahi, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, dar care în virtutea timpului a fost închisă, construită din nou în anul 1994 ca mănăstire de călugări cu Hramul Acoperământului Maicii Domnului. Pe locul vechi a rămas un Paraclis şi un mic cimitir cu piatră de mormânt datată din anul 1827, unde pelerinii se închină şi aprind lumînări. Mănăstirea Rudi, amplasată în mijlocul rezervaţiei peisagistice Rudi-Arioneşti, reprezintă un complex arhitectural deosebit, care are în componenţa sa biserica Sfânta Treime, o frumoasă şi impunătoare clădire, ce poartă un caracter strict moldovenesc şi este ca o amintire a bisericii medievale din sec.XVI-XVII după planul ei de construcţie şi arhitectură. A luat naştere în sânul pădurii, la vre-o 400 metri de Nistru în anul 1777 pe timpul lui Alexandru Ghica-Vodă ca mănăstire de călugări, dar ca şi alte mănăstiri a avut o soartă vitregă, ea fiind închisă şi apoi redeschisă la începutul sec. XX , actual fiind ca mănăstire de călugăriţe. Mănăstirea prezintă un important locaş creştin şi de cultură, cu un stil original de construcţie şi a fost declarată de către comisia monumentelor istorice în a.1921 ca cel mai important monument istoric construit în stil vechi moldovenesc. În anul 1936 s-au început lucrări de reconstruire a mănăstirii la care a participat şi Valentin Voiţehovschi, o personalitate proeminentă în dezvoltarea arhitecturii naţionale. Sub conducerea lui s-a construit şcoala de dascăli în două nivele, un mic palat, ce păstreză stilul arhitectural al bisericii mănăstirii, trapeza, depozite şi pivniţa, care actualmente funcţionează. Locul aşezării este unul de poveste, înconjurat de o perdea deasă de brazi, iar tot teritoriul este presărat cu flori multicolore, îngrijite de harnicele măîcuţe. Despre arhitectul basarabean V.Voiţehovschi se mai poate spune, că este originar din Oraşul Soroca, a fost profesor la Universitatea Tehnică din Chişinău şi autor a mai multe cărţi şi manuale în domeniul dat. În anii 1952-1962 a participat la modificarea planului de reconstrucţie a oraşului Chişinău şi a proiectat construcţia mai multor edificii din sectorul Râşcani, sectorul Centru (cinematograful Patria, Filarmonica de Stat, clădirile Universităţii de Medicină, cinematograful Odeon) şi sectorul Botanica. A mai participat la construcţia unor clădiri din oraşul Bălţi şi Soroca (reconstrucţia cetăţii Soroca în anul 1965).

În continuare,locul staţionării grupului nostru a fost mănăstirea Călărăşeuca, o aşezare pitorească, ce îşi trage originea de la începutul secolului al XVIII-lea, întemeiată dintâi ca schit al Mănăstirii Sava din Iaşi. Ca şi alte mănăstiri, Călărăşeuca a fost închisă în anul 1961, averea fiindu-i confiscată. La începutul anilor 1990 , cu ajutorul binecredincioşilor s-a început renovarea ei, păstrândui-se cu sfinţenie elementele caracteristice arhitecturii naţionale moldoveneşti. În prezent ea activează în calitate de mănăstire pentru măicuţe, atrăgănd atenţia multor oameni de credinţă şi turiştilor din ţară şi străinătate. Are 3 izvoare cu apă curativă, unde pelereinii, prin cufundare în bazinul predestinat acestei proceduri, îşi tămăduie, după cum se crede, bolile fizice. Apa care curje de la izvor formează o minicascadă cu un podeţ de trecere spre mănăstire, frumos amenajat, cu arhitectură în stil moldovenesc.

Mănăstirea Nicoreni are o istorie relativ nouă, întemeiată în anul 1992 pe locul unei tebere de odihnă pentru copii. Se află în stadiul de construcţie, edificiul fiind executat în stil clasic, în două nivele. La subsol se află biserica-catacombă cu 3 altare, păstrând asemănarea cu primele locaşuri, folosite de creştini în perioada de neagră prigonire. La nivelul de sus va fi biserica mare – catedrala – tot cu 3 altare. În componenţa sa are o biserică de iarnă, la care s-au adăugat trapeza şi chiliile pentru fraţi.

Importanţa aşezămintelor mănăstireşti, după cum sa mai spus, constă în faptul, că ele se prezintă ca adevărate centre ale culturii, care au păstrat şi multiplicat tradiţiile spirituale ale poporului nostru. În multe din ele s-au găsit şi se păstrează documente originale, ce atestă întemeerea lor cât şi deasemenea, confirmarea diferitor evenimente istorice, manuscrise, cărţi, relicve vechi (icoane rare), biblioteci importante şi tezaure de artă miniaturală. Mănăstirile sunt păstrătorul de căldură spirituală pentru fiecare din noi, de aceea este necesar să le păstrăm pentru urmaşii noştri. Baza vieţii monahale a fost pusă de către isihastul Bisericii Ortodoxe Române sfântul Paisie Velicicovschi, esenţa căreia sunt rugăciunea şi ascultarea, îmbinată cu munca. Pentru existenţă, în subordinea lor mănăstirile au pământuri agricole şi gospodării, ateliere de croitorie, de tâmplărie, iconografie, dispun de şcoli agricole şi de meserii, de teologie, unde se pregătesc cadre respective.

Un loc nu mai puţin important în cadrul turismului cultural al ţării noastre îl prezintă şi parcurile. Încă în sce. XIX prin satele Moldovei, pe lângă conacele boiereşti au început să apară şi teritorii liber planificate, ce imprimau trăsăturile de rezervaţii naturale. Din păcate astăzi, când societatea noastră este frământată de probleme economice şi sociale acute, puţine din parcurile naţionale şi-au păstrat aspectul iniţial. Unul din acestea este şi parcul din satul Ţaul raionul Donduşeni. Istoria lui începe cu anul 1901, atunci, când în apropierea satului un financiar din Peterburg a cumpărat pământuri de la moşierii mici şi timp de trei ani a amenajat parcul de odinioară. Colecţia dendrologică a acestui “muzeu sub soare” e unicală. Şi astăzi priveliştea parcului te lasă mult impresionat. Întălneşti varietăţi vegetale cum sunt coniferele, plantaţii de pini roşii şi de munte, brazi-argintii şi albi, arţari, plopi, mesteceni, stejari de diferite specii şi culori, poiene cu diferiţi arbuşti, ce cândva înfrumuseţeau conacul şi clădirile principale, ce formau un ansamblu, unit prin motivele arhitecturale. Peste 150 de specii de vegetaţie număra parcul Ţaul atunci, când renumiţi pomicultori-decoratori au intuit menirea ştiinţifică a parcului, graniţele căruia se extindeau peste mai mult de 100 de ha de pământ. Actualmente parcul practic nu mai este o zonă accesibilă vizitării turiştilor. Deşi mai persistă urme ale îngrijirii umane, tristeţea, parajina şi delăsarea se fac tot mai văzute pentru ochiul liber. Clădiri (fostele conace boiereşti) construite de mai bine de o sută de ani sunt lăsate astăzi de izbelişte. Să fie oare acest fenomen un indiciu al unei sărăcii totale? De-a lungul traseului nostru turistic, mai ales în raioanele, unde persistă o concentraţie mai mare a monumentelor şi obiectelor culturale, am observat cu tristeţe o privelişte tăcută a caselor singuratice, mohorâte şi într-un stadiu avansat de ruinare. Ce se întămplă totuşi cu poporul nostru, care avănd un trecut atât de glorios, care şi-a dobândit de-a lungul veacurilor bucăţica de pîine prin sudoare, dar la el acasă, crescând generaţii sănătoase la vatra gliei, acum nu mai e în stare de aşa ceva? S-au poate este altă cauză, ce ne macină pe dinnăuntru şi nu mai suntem în stare să ne punem în valoare viaţa noastră cea de toate zilele, dată nouă de Bunul Dumnezeu? De ce, având acasă comori, nu le mai găsim rostul? Adevărul este, că neavând un echilbru social, condiţii minime pentru un trai decent în satele noastre, ispita-i mult prea mare. E mai uşor să slujeşti unor bogăţii străine, decăt să le şlefuieşti pe ale tale. Ţara noastră nu dispune de zăcăminte şi minereuri scumpe, dar are un areal întreg de bogăţii spirituale, culturale, care nu poate să ne lase indiferenţi şi de acum încolo. Este necesară pur şi simplu atitudinea şi conştientizarea noastră, contribuţia şi aplicarea în practică a planurilor şi proiectelor de îmbunătăţire a tezaurului nostru comun. Peisajul moldovenesc, distins printr-o armonie şi divesitate unicală, ecosistema, monumentele naturale şi istorice, plantaţiile de vii şi livezi, domeniul artei populare, a meşteşugăritului şi a obiectelor de artizanat ne permite astăzi să afirmăm, că Republica Moldova este o ţară atractivă a turismului, condiţie reală de dezvoltare şi integrare în marea familie europeană.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu