TEATRUL POPULAR – EXPRESIE VIE A TRADIŢIEI ŞI FOLCLORULUI MILENAR

consemnare de Anastasia MOLDOVANU, bibliotecar principal la Biblioteca de Arte „T.Arghezi”

În timp şi în spaţiu identitatea unui grup etnic sau a unui popor se menţine graţie a mai multor factori, dar unul din ele , cu certitudine, este factorul popular, adică datinele şi obiceiurile. Cristalizate în valurile secolelor ele devin o tradiţie de necontestat în istoria unui sau altui neam. Dacă e să luăm la modul cel mai simplu, un popor trăieşte după regili nescrise de nimeni, dar ele acţionează ca un liant între oameni: acestea sunt obiceiurile, care dau stabilitate şi individualitate, îi asigură onoarea şi continuitatea poporului dat. Populaţia dintre teritoriile munţilor Carpaţi şi Marea Neagră îşi trage rădăcinile încă de la triburile geto-dacice, care de altfel au fost supranumiţi şi lupii din cauza dorinţei de libertate şi a nesupuşeniei lor faţă de cotropitori. Documentele istorice atestă o dezvoltare economică puternică şi bogăţii imense ale acestor triburi în perioada precreştină. Dezvoltarea social-economică respectiv se oglindea atât în credinţa lor cât şi în modul de percepţie a fenomenelor naturii. Viaţa le era marcată de multe sărbători calendaristice şi obiceiuri de peste an, ecoul cărora au ajuns şi până în zilele noastre. În perioada antică, închinându-se zeilor, ei consacrau o bună parte din timpul lor pregătirii a tot felul de datine şi obiceiuri. În acest sens perioada precreştină la geto-daci s-a menţinut şi în primele secole a erei noi. Pentru a vorbi despe tradiţie şi folclor, trebuie să ne alimentăm de la începituri, să cunoaştem partea arhaică şi creştină a tradiţiei. Sărbătoarea Sfântului apostol Andrei (Biserica creştină îi mai spune şi „cel dintâiul chemat” după Hristos şi se sărbătoreşte la 13 decembrie stil vechi) se prezintă ca o punte de trecere de la păgânism la creştinism. Conform multiplelor atestări documentare, el se consideră patronul spiritual al românilor, adică a întrodus creştinismul la români şi în aceasta constă importanţa misiunii apostolice a sf. Andrei pe meleagurile noastre. De aici se deduce ideea, că există o etnogeneză între creştini şi români. Ţinând cont de specificul modului de viaţă a strămoşilor noştri, de credinţa lor şi avalanşa obiceiurilor de care nu se puteau lipsi, Biserica creştină a preluat sărbătorile păgâne de la geto-daci, dar nu înainte de a le canoniza elementele negative, forţele malefice (vrăjitorii, ursitorii, ghicitori) prin canoanele mai multor sfinţi, precum sf. Vasile cel Mare, sf. Ioan Canonizatorul şi alţii. Principala sărbătoare la geto-daci era considerată cea a Soarelui, care avea loc la 25 decembrie, adică în perioada solstiţiului de iarnă. Dacă e să o transpunem în zilele noastre, aceasta este sărbătoarea Crăciunului. Sărbătorile şi datinile populare grupate în preajma solstiţiului de iarnă (20 decembrie -7 ianuarie) poartă numele generic de sărbătorile de iarnă, care întrunesc un şir întreg de astfel de obiceiuri ca „Malanca”, „Capra”, „Căluşarii”, „Ursul”, „Baba şi vrăjitorii”, Ajunul Crăciunului, Uratul, Colindatul, Semănatul, Ajunul Bobotezei şi Boboteaza. Ele se compun dintr-un arsenal întreg de text versificat, creaţii mitice, însoţite de un bogat material colorit, de invenţii de măşti, accesorii sonore, vestimentaţie, care alcătuiesc substratul autohton strămoşesc al creaţiei populare. În aceste jocuri teatralizate se profilează primele forme teatrale arhaice la populaţia din bazinele râurilor Nistru şi Prut.

Alt izvor de inspiraţie în constituirea teatrului popular au fost unele elemente, preluate de la teatrul arhaic grec (închinare la diferite zeităţi mitice).

O experienţă aparte în dezvoltarea artei teatrale geto-dacii au acumulat-o şi din arta amenajării sărbătorilor romane. Romanii foloseau paralel cu calendarul oficial, recunoscut de stat, ulterior şi de biserică un alt calendar neoficial, cel popular, creat de însuşi poporul şi transmis folcloric din generaţie în generaţie. Acest calendar nu doar se limita la o simplă constatare a succesiunii zilelor, grupate în săptămâni şi luni, dar şi indica timpul optim pentru arat şi semănat, pentru peţit şi logodit, dispunea de sărbători şi obiceiuri, care aveau loc ziua ori noaptea, repetarea lor, cu dată fixă ori shimbătoare, dedicate diferitor personaje (oamenilor, animalelor, păsărilor) şi diferitor fenomene terestre şi cosmice, care au ajuns şi în zilele noastre („Caloianul”, „Paparuda”, „Dragaica”).

Un alt factor care a contribuit la constituirea teatrului popular moldovenesc a avut şi teatrul oriental, deoarece e bine cunoscut faptul, că la curţile domnitorilor Moldovei se jucau diferite reprezentaţii teatrale ale „măscăricilor”, „pehlivanilor”, „soitarilor”, „acrobaţilor”.

Pe la sfârşitul sec. XVIII la curţile şi palatele boiereşti au început să se joace alte teatre, inspirate adânc din cultura europeană: teatrele cu „umbre”, cu „marionete”, cu „păpuşi”,care au devenit în scurtă vreme foarte populare şi pentru ele au început să se scrie anumite piese. În acest context se mai poate menţiona şi ritualurile, legate de împodobirea pomului de Crăciun, care este un obicei venit din Occident (a doua jum a sec. XIX ) şi care generează mai multe obiceiuri, dar de astă dată sosite din oraş spre sat. Momentele ce au fost spuse mai sus ne vorbesc despre acel fapt, că nu era o strictă delimitare între teatrul popular şi profesionist. Perioada de timp a sec. XVIII - a doua jum şi sec. XIX pentru Moldova se caracterizează ca o perioada cu interes sporit faţă de creaţia artistică în genere. Ţara este tot mai des vizitată de trupe de actori din diferite ţări ale Europei. Spectacolele teatralizate se jucau în cadrul scenelor improvizate în diferite oraşe ale ţării. Dar acest factor împiedica la dezvoltarea continue a artei teatrale în ţară. Ideea, că teatrul naţional necesită o scenă a sa proprie, şi mai mult de atăt, că este nevoie ca reprezentaţiile să se desfăşoare în limba populaţiei autohtone, a făcut ca nobilimea, oamenii cărturari să se implice în rezolvarea acestei întrebări. Un merit considerabil aici l-au avut C.Conachi şi G.Asachi, poeţi, prozatori şi dramaturgi din Moldova (a doua jum. a sec. XVIII), piesele cărora (dar şi în prelucrare de către ei a altor piese literare) au stat în perioada imediat următoare la baza întemeerii teatrului naţional.

Anii ce au urmat după războaile mondiale (1918-1922;1941-1945) ce caracterizează prin dezvoltarea mai accentuată a teatrului popular naţional, baza fondării celorlalte teatre: dramatic, de comedie, de operă şi balet, poetic, de buznar, de umbre şi altele. Acest gen de creaţie are o mare importanţă în dezvoltarea culturii mai ales în localităţile rurale, caci după cum spune Lucian Blaga „...eternitatea vine de la sat”. Acest tezaur folcloric ne ajută să ne cunoaştem trecutul, să ne construim atât prezentul, cât şi viitorul. Frumuseţea folclorului uneşte oamenii şi formează noi familii. El se exprimă prin sărbători sau mai bine zis prin manifestaţii culturale spirituale, în care sunt implicaţi toţi acei, care au aceiaşi identitate. Orânduirea socială socialist/comunistă, pe lângă multele sale păcate, a comis o eroare enormă atunci, când în locul etnosului popular a vrut să ne impuie marea familie internaţională. Cu această inţiativă sa dorit să se lovească în rădăcinile şi obârşia de neam a popoarelor din fosta Uniune Sovietică. Consecinţele acestei politici a avut urmări nefaste. Mii de oameni au fost strămutaţi de la locurile de baştină şi impuşi să-şi ducă traiul în locuri cu totul străine lor. Dar chiar şi aşa, este vie amintirea buneilor şi părinţilor noştri, prin povestirile cărora se reconstituiesc acele perioade din viaţă, când încă vatra strămoşească era un cult şi oamenii erau legaţi de ea cu sfinţenie. Îmi amintesc cu lux de amănunte, când copii fiind, plecam la casa de cultură pentru a privi jocurile teatralizate, prezentate în timpul sărbătorilor de iarnă. Atâta patimă era în recitalurile poetice de un „kilometru”, „danţuri” şi zvârcoleli, imitaţii de draci şi strigoi, măşti caraghioase şi fioroase, ocări, pocnituri şi zurgălăi, încât nu rezistam şi adeseori ne ascundeam în spatele adulţilor. Şi când te gândeşti, că toate acestea erau dirijate pur şi simplu de amatori, mânaţi din imboldul sufletului, a dragostei faţă de moştenirea lăsată. În zilele de astăzi vatra strămoşească nu ne mai ispiteşte în mod miraculos. Au plecat în istorie horele satului, la casele de cultură nu se mai joacă acel teatru popular din simplu motiv, că aceste localuri, nemaifiind plătite de către stat, au cedat locul discotecilor şi barurilor de tot soiul. Tinerii, intelectualitatea satuluil părăsesc în masă comunitatea sătească, schimbând-o pe oraş s-au pe ţări străine. Acest fenomen devine deja îngrijorător. Dar nu este o cauză pierdută. Au existat multe, prea multe greutăţi în istorie, care au fost depăşite şi probabil, că aceste momente nu vor permite pierzania tezaurului nostru cultural. În instituţiile de învăţământ artistic tot mai des se insistă la crearea de facultăţi, unde să se poată studia arta populară, teatrul popular. Tinerii, studenţii solicită crearea de noi centre de creaţie, care le-ar permite activitatea artistică liberă, manifestarea talentelor tinere. Se solicită de asemenea şi noi teme de cercetare în domeniul creaţiei populare. În Chişinău şi în multe din raioanele Moldovei activează centre şi colective de creaţie, unde se repune în valoare teatrul popular. Ansamblurile etnofolclorice ca „Tălăncuţa”, „Florile Dalbe”, „Căluşarii”, „Plăieşii”, „Opincuţa”, „Mocăncuţa” continuă astăzi aceea, ce a fost început de strămoşii noştri. În creaţiile artiştilor popuari se respectă schema tradiţiei, care se completează desigur, cu elemente ale vieţii contemporane, ce diferă de la o zonă folclorică la alta. Populaţia satelor nu rămâne indiferentă nici faţă de şezători, o veche formă de activitate culturală, bogată în numeroase datini şi obiceiuri, care îmbină iscusit munca cu activitatea artistică. Se fac încercări de a readuce acest obicei în viaţa satului, reînviindu-se folclorul de altă dată, dar spre deosebire de vremurile trecute, atunci când şezătorile se organizau la casa gospodarilor de frunte, acum ele se desfăşoară în mod organizat, în centrele de cultură a localităţii. Important este acel fapt, ca copii noştri să realizeze continuitatea tradiţiei pentru cauza identităţii noastre. E îmbucurător că tradiţia funcţioneză şi este vădită semnificaţia folclorului, căci altfel nici nu poate fi. Ioan Paulencu, persoană notorie în cultura noastră, care şi-a păstrat energia şi curajul de a apăra românismul alături de omenie pe tot parcursul vieţii a spus în unul din interviurile sale, că „dacă moare folclorul, moare şi poporul”. Pentrtu dezvoltarea teatrului popular, oglindă vie a tradiţiei noastre strămoşeşti şi pentru a o transmite generaţiilor ce vin din urmă, nu este de ajuns numai entuziasmul. Sunt necesare alocaţii de investiţii serioase, pentru a putea ridica şi sprijini cultura satelor noastre. Şi nu numai investiţii, dar şi oameni de creaţie, cu o mare responsabilitate faţă de esenţa problemei, cu o mare iubire şi dragoste faţă de folclor şi respect faţă de tradiţie. Plaiul nostu a născut în toate timpurile asemenea talente. Ţara dispune de resurse umane puternice, fiindcă genele noastre îşi au începuturile de la geto-daci.