„VREAU SĂ VĂ TREZESC PRIN POEZIILE MELE!”

La 1 iunie curent, de Ziua Internaţională a Copilului, la biblioteca ”Târgovişte” s-a produs un eveniment: în cadrul activităţii Ora de poezie a fost lansat un poet! E vorba de Iulia Beşliu, eleva în cl. XI de la liceul republican cu profil real din Chişinău.

...Înainte de sărbătorile de Paşti, de mine s-a apropiat o domnişoară înaltă, cu ochi negri, jucăuşi care m-a întrebat cu o voce sfioasă, ce să facă, fiindcă scrie poezii şi nimeni nu poate să-i spună, dacă poeziile ei sunt bune. Ar vrea să afle părerea cuiva, dar nu ştie cui să se adreseze. Ca să fiu sinceră, am fost luată prin surpindere. Eram în localul bibliotecii ”Târgovişte”, consultam presa noastră naţională care, cu regret, nu publică nici poezii, nici proză, ai putea crede că în Republica Moldova oamenii de creaţie sunt pe cale de dispariţie. Excepţie, deisgur, face săptămânalul ”Literatura şi arta” care, cu mult drag, continuă să promoveze arta, cultura, dar şi tineri condeieri. Tocmai îmi treceua prin cap asemenea gânduri...

Întâi şi-ntâi, am dorit să aflu numele acestei tinere, aşa că am făcut cunoştinţă, îndemnând-o să-mi vorbească despre sine, despre poeziile pe care o scrie. ”Le am aici, cu mine!” mi-a spus Iulia pe un ton hotărât. Mi-a adus curând o mapă de culoare albastră plină cu failuri în care erau aranjate foile cu poeziile culese la calculator şi scoase la printer.

Am început să citesc cu voce tare, încercând să ”prind” ritmul interior al versului. Uneori mă ”împiedicam” de cuvinte de ”uz zilnic” care, s-ar părea, nu au ce căuta în lumea poeziei. ”Dar aşa gândesc, aşa simt!” îmi replica Iulia la observaţiile mele despre limbajul poetic.

Am citit mai multe poezii scrise de Iulia Beşliu în ultimii doi ani, fiindcă această necesitate de a scrie, de a se destăinui într-un fel, a venit în anul trecut şi nu a mai putut fi stăvilită.

Poeziile Iuliei Beşliu m-au impresionat. Prin maturitatea şi profunzimea lor, printr-o trăire înterioară care se zbate între romantism şi realism. Iulia nu este sentimentală, plângăcioasă, ci foarte curajoasă în felul de a aborda viaţa şi felul cum se reflectă în sufletul ei. Multe poezii sunt pesimiste. ”De ce?” am întrebat-o. ”Aşa simt eu! Simt că ceva moare în mine şi renaşte altceva!” ”Cine a mai citit poeziile tale?” ”Unii colegi, învăţători, dar simt că am nevoie de un auditoriu mai mare, poate chiar să public undeva vresurile mele”. Am convenit că vom avea o lansare, aici, la bibliotecă, unde vor fi invitaţi colegi de clasă, colegi de la alte licee, învăţători. Va fi o zi a ei, a Iuliei, când ea, într-un fel, va ieşi din anonimat...

În ziua lansării, la 1 iunie, Iulia a recunoscut că atunci, în aprilie, nu a dat crezare spuselor mele. ”Credeam că ati vrut să mă luaţi cu vorba. Nu mi-am imaginat că voi avea parte de o lansare!” a recunoscut sincer Iulia în faţa audienţei. Nu foarte numeroasă, dar îndeajuns pentru ca Iulia să aibă parte de o sărbătoare şi de o lansare autentică. Au venit colegi de-ai Iuliei, îndrăgostiţi de poezie, au venit elevi de la liceul profesional nr.1, fiind interesaţi de eveniment, a venit pedagogul de la liceul nr.1, doamna Levinschi, diriginta Iuliei, doamna Livia Bulicanu, au venit adolescenţi care se mai simt copii (fiindcă nu au împlinit încă vârsta de 18 ani!) şi care-o înţeleg pe Iulia, fiindcă ei fac parte din Generaţia XXI, au felul lor de a comunica, de a vorbi, au stiluri de muzică preferate, înterpreţi îndrăgiţi, au lumea lor în care un loc anume îl ocupă poezia.

Celor prezenţi li s-au adus la cunoştinţă poezii din ciclul ”Capitol pesimist din viaţa unui copil pierdut în singurătate”. Aşa şi-a întitulat Iulia capitolul de poezii scrise până în prezent. De ce pesimist? ”În anul trecut m-am îmbolnăvit. Am trecut prin clipe grele. Mi-am amintit un caz din copilăria mea. Îmi plăcea să mă joc cu băieţii. Dar într-o zi, cei pe care-i consideram prietenii mei, au omorât într-un mod plin de cruzime un motănaş. L-au trântit de un perete până a murit. Hohoteau de râs, iar eu ţipam şi strigam să se oprească. Ei nici nu m-au luat în seamă. Ţin minte că am plâns mult în acea zi. De ce acei băieţi, tovarăşii mei de joacă, au omorât un motănaş? Nimeni putea să-mi explice de ce s-a întâmplat cea ce s-a întâmplat, iar eu eram prea mică pentru a înţelege. Au trecut ani. Părea că acel epizod a fost dat uitării, dar nu, când m-am îmbolnăvit, mi-a revenit cu toată forţa.”

Iulia Beşliu este originară din satul Tătăreşti raionul Străşeni. Mama este educatoare la grădiniţă, tatăl – constructor. A absolvit gimnaziul din sat, după care a venit să-şi continuie studiile la liceul republican cu profil real. Îi place matematica, ştiinţele exacte.

A cunoscut poeţi prin internet pe site-ul poezie.md. Unde publică şi ea unele versiru. Citeşte versurile altor tineri ca şi ea. I-au plăcut poeziile lui Alexandru Scutelnic, Ion Zubcu. Ar vrea să-i cunoască. Deocamdată, comuniarea lor se reduce la a-şi scrie mesaje. Iulia recunoaşte că scrie poezii direct la calculator, iar în orele târzii, când colegele de cameră dormeau, ea scria la telefonul mobil.

Iulia ne-a citit din mapa albastră mai multe poezii, a comentat, a povestit preistoria unora din ele, a răspuns la întrebări, i-a ascultat cu atenţie pe cei care au vorbit. Iar de vorbit, au vorbit: Dan Rusu, coleg, a caracterizat-o frumos, spunând ca are ”cei 7 ani de-acasă”, Ana, Mihai, Valentin Ţurcanu, Semion Marin ş.a. A vorbit şi Livia Bulicanu, diriginta Iuliei, care a mărturisit că Iulia ”este o enigmă”, a mai spus că a aflat că Iulia a început să scrie poezii cu jumătate de an în urmă, că a participat la divserse manifestări din liceu, că este o fire veselă, mereu cu zâmbetul pe buze, dar că ”Ne-a frapat pesimismul ei atunci când i-am cunoscut poeziile. Îmi dau seama că este vorba de o stare lăuntrică. Am susţinut-o şi o voi susţine în continuare”.

Acum, la început de cale, Iulia Beţliu are nevoie de susţinere, de înţelegere şi de apreciere. În acea zi s-a bucurat de aprecierea colegilor, de înţelegerea lor. Generaţia tinerilor de azi, la prima vedere, nu are nevoie de poezie, ci mai mult este interesată de bani, de maşini, haine, de apartamente luxoase, telefoane mobile, calculatoare etc. Da, au nevoie de ele, ei nici nu ascund acest lucru. Este o necesitate, nu un lux, nu o bogăţie, ci o normalitate a vieţii. Iulia ne-a uimit pe toţi, când a spus care este mesajul poeziilor sale: ”Vreau să schimb lumea! Da, prin poezie! De ce sunt pesimistă? Fiindcă am înţeles, că societatea noastră este aiurea şi ea trebuie schimbată. Vreau să vă trezesc prin poeziile mele!” a zis în încheiere.

Larisa UNGUREANU

Vă propunem în continuare câteva poezii semnate de Iulia Beşliu.

O epocă sculptată de păcate

Daţi soarelui poruncă sa n-apună vreo dată,

Daţi ordin cerului să nu mai plingă,

Impuneţi Dumnezeului prin faptă,

Să demonstreze că se afla lîngă.


Atîta mai rămîne de făcut,

În rest le-aşi dovedit pe toate,

N-aţi întrebat pe nimeni de-a durut,

Această epocă sculptată cu pacate.



Aţi trecut peste,

Aţi închis ochii şi-aţi mers mai departe,

Iar ce-a rămas, mai e şi-acuma o poveste,

Cu personaje de mult timp uitate.



Şi-i daţi prezentului valoare,

Valoare fără preţ şi sens,

Uitînd că viaţa mai are culoare,

Uitînd să mai trăiţi intens.



Creaţi noi teorii ce le numiţi corecte,

Şi tot ce-a fost în trecut,

Rămîne-asemeni unei pete,

Ce nu s-a şters din haina vieţii, grea de lut.



Si veţi pleca, cum au plecat mulţi-nainte de voi ,

Făr' a lăsa o urmă dreaptă pe pamînt,

Veţi fi uitaţi şi îngropaţi

Asemeni frunzelor de toamnă, în noroi.



Căci asta meritaţi,

Căci v-aţi numit stăpini a ceea ce nu v-aparţine,

Căci aţi avut tupeul să uitaţi

Şi nu v-aţi mulţumit cu-atîta bine.


E ud pămîntul de păcat!

Şi printre flori călcate şi murdate,

Mă mişc încet şi murmurînd desculţ,

Ca o fantomă muritoare care,

Nu speră că poate vreo floare

Să-nvie din al morţii scrum.

E ud pamintul de păcat,

Precum şi florile sînt ude,

Căci cerul negru-a lăcrimat,

Iar sarea lui şi-acum pătrunde...

Printre flori...


Şi viaţa asta-i patima sau dar,

Sau căutare de dovezi pierdute,

Ori gînd, ori vis neclar,

Sau test cu întrebari necunoscute?

E ud pamintul de păcat,

Precum şi florile sînt ude,

Căci cerul negru-a lăcrimat,

Iar sarea lui şi-acum pătrunde...

Printre flori...

Şi cum sa îi ordoni tu inimii sa tacă ?

Şi cum să îi ordoni tu inimii să tacă,

Cînd striga, urlă ca iubeşte,

Şi ce-ar putea atunce să mai facă,

Dacă al dragostei fior o necăjeşte ?



Cum s-o înveţi să te asculte, să şi se supună,

Cum să o linişteşti cînd vrea stăpîna să se facă ?

Şi-atunci cînd vrea ceva să spună,

Cum să-i explici că are dreptul doar să tacă ?



Eh, inimă, poate cîndva, vreodatî

O să-ţi permit şi ţie ca să glăsuieşti,

Însă pînă atunci să îmi fii devotată

Şi să taci molcom chiar de-nebuneşti !!!