vineri, 23 martie 2012

REVISTA „VIAŢA BASARABIEI” – SIMBOL AL CONŞTIINŢEI NAŢIONALE DIN BASARABIA


Anastasia MOLDOVANU, bibliotecar  principal, 
Biblioteca de Arte „Tudor Arghezi

105 ani de la prima apariţie a revistei Viaţa Basarabiei. A fost editată la Sankt-Peterburg în limbile rusă şi moldovenească cu litere latine. Titlul dat are o istorie aparte în îndelungata sa perioadă de existenţă, care, în pofida timpului a fost nevoită să-şi fragmenteze activitatea. Cunoaştem trei perioade în viaţa acestei reviste: prima perioadă –anul 1907 (21 martie-27 aprilie); perioada a doua – anii 1932-1944; perioada a treia – de la anul 2000. A apărut în câmpul tipăriturilor româneşti din Basarabia ca o necesitate. Anul 1907. Un moment istoric cu o bătae îndelungată a ecoului revoluţiei din Rusia împotriva absolutismului. Un ecou, care a adus schimbări esenţiale în conştiinţa naţională a basarabenilor. Sistemul colonial al Rusiei ţariste instaurat după 1812 în Basarabia a fost în permanenţă incompatibil cu starea de spirit a rămânilor basarabeni. La o sută de ani de la instaurarea acestui sistem publicistul rus de pe atunci N. Durnovo era nevoit să constate unele realităţi, deloc încurajatoare pentru autorităţile ruseşti: „Basarabia nu e numai mărul discordiei între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde un incendiu sângeros tot orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea cteştinilor din Orient... În timpul acestor o sută de ani de dominaţie rusă în Basarabia ne întrebăm, ce am făcut noi pentru poporul moldovenesc din punct de vedere spiritual? Absolut nimic...” Manifestările de rezistenţă contra regimului se fac evident mai resimţite în rândurile intelectualităţii şi nobilimii basarabene. Revista „Viaţa Basarabiei” este acel nucleu, care a coagulat năzuinţele de libertate a poporului basarabean. A apărut ca o ediţie literară şi de cultură, dar care avea scopul să cuprindă tot ce avea mai bun Basarabia: poezie, proză, istorie, geografie, economie. Sufletul acestei reviste a fost cunoscutul basarabean, om de ştiinţă, publicist, tribun neînfricat Constantin Stere. Rodul activităţii lui şi a multor altor intelectuali, apariţia răzleţită şi sporadică a tipăriturilor româneşti din Basarabia au servit drept condiţii precoce, care au contribuit la apariţia acestei ediţii literar-culturale. Revista a fost condusă de publicistul basarabean Alexis Nour, care în primul număr al ei scria: „...Aici nici florile nu mai înfloresc şi nici păsările nu mai cântă, ne-am educat ruseşte şi am pierdut cheia de la inima ţăranului”. În total au fost editate şase numere cu o perioadă de activitate puţin mai mult de o lună: 21 martie-27 aprilie 1907. După cum şi era de aşteptat revista „Viaţa Basarabiei” a avut o atenţie deosebită din partea poliţiei secrete ruseşti, fapt, care-l putem constata din dările de seamă de atunci. Dintr-un raport adresat Departamentului respectiv (doc.de arhivă) aflăm ce se scria despre publicaţie, că este una „...de orientare foarte duşmănoasă şi cu influenţă dăunătoare asupra populaţiei Basarabiei...”. Faptul, că revista dată a apărut în inima Rusiei, oraşul Sankt-Peterburg, cu scriere în grafie latină este un eveniment de mare importanţă, care a dat startul la noi acţiuni şi manifestări de conştiinţă naţională românească în Basarabia. Multe surse documentare au devenit inaccesibile din motive lesne de înţeles, dar documentele din arhivă, care au fost posibile de cercetat numai după anul 1989 scot la lumină un număr mare de exemple, ce afirmă aceste adevăruri, ascunse intenţionat de regimul sovietic. Raportul nr. 412 (din Arhiva Naţională din Chişinău) conţine traducerea unui fragment dintr-o scrisoare trimisă din Basarabia şi publicată în revista lui C. Stere „Viaţa românescă”, care ne relatează, că deja în decembrie 1908, (cuvântul autorului Gh.Negru) în cadrul şedinţelor Congresului clerului basarabean se adoptă o rezoluţie privind „întroducerea predării în şcolile parohiale săteşti a Bibliei şi a Sf. Scripturi în limba moldovenească”, precum şi a altor rezoluţii cu acelaşi caracter (editarea revistei „Luminătorul”, predarea „limbii moldoveneşti şi cântului” la Seminarul Teologic din Chişinău) a dat „dovadă că există un profund şi sănătos curent naţional”. Un deceniu trebuia să mai treacă până la evenimentul Unirea din 1918.