Puterea dumnezeiască din neputinţă se naşte (Apostolul
Pavel)
Ţin în mână ghidul
bibliografic „Писатели Москвы”, ediţia din 1987 şi răsfoindu-l, o inscripţie
m-a făcut să-mi reţin atenţia: scriitorul Druţă Ion. Am avut o strângere de
inimă, căci nu este zi în care să nu fie solicitată opera lui din bibliotecile
noastre din Basarabia şi nici un alt scriitor nu e studiat atât de mult în
programa şcolară cum e studiat Ion Druţă. La sfârşitul anilor ’60, când în Basarabia
noastră a devenit posibilă afirmarea literară a basarabenilor nu numai prin
originalitate, colorit şi specific, ci şi prin concepţie, Ion Druţă s-a
stabilit cu traiul la Moskova, din motive lesne de înţeles. Scrie, continuă să
scrie cum a făcut-o dintotdeauna, în limbile română şi rusă. Şi nu ştim ce e
mai bine, cert e faptul, că opera lui dramatică ne-a făcut cunoscuţi pe noi
moldovenii în lume, pe scena teatrelor mari din oraşul Moskova şi ni nimai. Prin
cărţile sale pentru prima oară s-a reuşit să se reprezinte esenţa caracterului
moldovenesc, afirmându-l ca pe unul original şi profund, clădindu-i un
fundament filozofic în operele sale Frunze
de dor, Casa mare, Povara bunătăţii noastre, Sania, Biserica Albă, Sfânta
Sfintelor ş.a. A trecut mai bine de jumătate de secol – 55 de ani de la
ieşirea sub tipar a celebrei Frunze de
dor. Chiar şi unii mari neprieteni ai marelui scriitor susţin că această
povestire este de o perfectă măiestrie artistică, practic este unica lucrare
literară de proporţii, care s-a bucurat chiar de la apriţie de o mare
popularitate din partea criticilor literari şi, cu toate schimbările politice,
etice, conjuncturale etc., este prezentă în programele şcolare şi universitate
din învăţământ pe tot parcursul acestei perioade de timp. Ion Druţă scrie astăzi
de la Moskova, se interesează de toate, câte-n lună şi-n stele, dar o deosebită
atenţie o acordă tinerei generaţii – viitorul ţării noastre. Este adânc
îngrijorat de cotele majore ale infracţiunilor şi corupţiei din domeniul
educaţiei şi învăţământului la care s-a ajuns, de predarea defectuoasă a limbii
române la alolingvi, căci o bună parte din aceşti bacalaureaţi au picat
exsamenele. Luarea de atitudine faţă de aceste fenomene negative în societatea
românească demonstrează poziţia lui civică, verticalitatea opiniilor şi
poziţiei sale faţă de Moldova. Recent a adus în discuţie o problemă, începută
încă prin anii 1988 -1989, atunci când d. I. Druţă a expus ideea în faţa
şefilor de stat de atunci, de a consolida spiritualitatea suveranităţii şi
stabilităţii statului nostru prin ridicarea unui monument, ca să rămână peste
vremi mărturie a timpurilor pe care le trăim şi o revenire la credinţa milenară
în Iisus Hristos. Ideea acestei epopee extraordinare o
constituie motivul creaţiei populare, omagiu eroului anonim al baladei “Mioriţa”. Locul pentru faimosul
monument Lumânarea Recunoştinţei a
fost ales Câmpia Sorocii, care învăluie an de an albia bătrânului Nistru.
Monumentul a fost clădit pe o stâncă de asupra apelor. Ca să ajungi la el trebuie să urci 650 de trepte. Acolo sus, o capelă în
formă de lumânare înaltă de 29,5 m, lumina căreia pe timp de noapte strabate
pâna la Otaci si Camenca, scrutează împrejurimile. Monumentul constituie un complex arhitectural sobru şi este unul dintre
cele mai importante zidiri din istoria moderna a Moldovei. Ideea propusă de scriitorul Ion
Druţă încă în anul 1987 a fost realizată mult mai târziu. Fiind prezent la
ceremonia de deschidere, scriitorul a declarat ca “Lumânarea Recunoştinţei”
reprezintă cea mai controversata operă de artă a contemporanietăţii. El şi-a
exprimat speranţa că monumentul va consolida societatea, indiferent de simpatii și apartenenţă la diferite formaţiuni politice. Monumentul a fost inaugurat la
27 martie 2004. De la înălţimea la care se află acest edificiu se extinde o
panoramă extraordinar de pitorească, cu o coloristică accentuată, consistentă a
vegetaţiei, ce se reflectă în apele Nistrului şi cu formaţii abrupte ale
stâncii, conturându-se treptat într-o cascadă imensă. Această operă de
arhitectură, împreună cu întreaga operă druţiană vor rămâne în memoria
colectivă a noastră. Însă alta este problema, drept care motiv m-a făcut să
scriu aceste rânduri. Ca să urci cele 650 de trepte, să închini o lumânare şi
apoi să le şi cobori, nu este atât de simplu. De aceea, I. Druţă, de la
Moskova, fiind deziluzionat de starea de lucruri de la noi şi văzând că nu se
mai termină vremurile grele pentru Moldova, provocate în primul rând de fărăfelegi, delapidări şi furturi crase îşi
simte responsabilitatea deplină faţă de ţară, ca fiind fiu al acestui neam. Speranţa,
care-i încălzeşte inima şi îi dă un prilej de bucurie el o simte atunci, când merge
la baştină şi alături de sute de copii gălăgioşi, îndrumaţi de profesori urcă
şi coboară scările sorocene la Lumînarea Recunoştinţei.
Pe feţele lor se poate citi elan, curiozitate, speranţă. Un lucru însă este
trist, sticla de masă plastică cu apă, ce se trece din mână în mână şi
insistenta rugă în şoaptă: „Dă-mi, te rog, şi mie o gură”.
În legătură cu acest
fapt scriitorul I. Druţă aderesează o scrisoare deschisă tuturor cadrelor
didactice din Moldova. Da, anume profesorilor, căci ei ne sunt spijinul nostru
şi la bine şi la rău, căci ei vin cu copilaşii noştri la Lumânarea Recunoştinţei şi le vorbesc de neam şi ţară. Atât ce ne-a
mai rămas. În scrisoare autorul încearcă să-şi descarce sufletul, dând vina pe
imaginaţie. Datorită ei, scriitorul a avut clipe de luminare, care i-a permis
să vadă o fântână frumoasă în vârful dealului, înconjurată de copii, iar pe
colanul ei sta scris cu litete aurite
numele oligarhului care a băgat frica în toată ţara. Altă dată a văzut fântâna
nou-nouţă jos, la talpa scărilor, cu o
inscripţie adânc incrustată în piatră
aleasă de Cosăuţi în toate cele patru laturi, cu emblema
partidului care, cu
siguranţă, la alegerile viitoare... În alt caz o echipă imaginară de mari
specialişti veniţi tocmai din Chişinău au făcut lucrări de sondare, dar care au
ajuns la concluzia că nu se pot de continuat cercetările din lipsă de fonduri
de bani. recunoaşte,
Şi tot imaginaţia l-a
încurajat pe domnul Druţă, ca în ziua Învierii, aflându-se în trecere pe o
ulicioară din îndepărtata Moskovă să întrevadă Câmpia Sorocii, iar acolo, la
Zastânca, în vârful dealului, copii adunaţi în jurul unei fântâni frumoase. Deasupra colanului, sub un acoperiş
de tablă, luceau în bătaia soarelui două cuvine – Fântâna Profesorului. Aici
scriitorul recunoaşte până la urmă, că
imaginaţia nu este un blestem, ci este un dar, un mare dar divin.
Cu marea dramă prin care trece azi ţara, învăţătorimea e
ultima fracţiune a societăţii care nu e chiar cu totul la pământ – scrie mai
departe scriitorul în scrisoarea sa. Fântâna Profesorului nu e atât un scop în
sine, cât un mijloc de consolidare.
Scrisorea marelui
scriitor Ion Druţă a fost trimisă şi publicată în ziua de 15 mai curent la
redacţia ziarului „Făclia”, săptămânal de informaţie, opinie şi cultură
pedagogică. În acest răstimp la adresa redacţiei deja au sosit multe mesaje de
susţinere şi încurajare financiară a proictului „Fântâna învăţătoruluiu”.
Consemnare A. Moldovanu, or.
Chişinău
