Masca

Daniela VRABIE,

șef oficiu, Filiala „Transilvania”

                                                        „Scopul scuză mijloacele”, este benefică pentru cel care asumă un dublu rol?                                                                                                                                 

         

Masca prin definiţia ei ascunde, păcăleşte, oferă iluzia unei reîncarnări. Oare de ce ne simţim cel mai bine când purtăm o mască?, au încercat să răspundă elevii de la Liceul Teoretic „Petru Zadnipru”, la Seara Venețiană, care a avut loc pe data de 20 decembrie la Biblioteca „Transilvania”. Odată pusă pe chip, este greu de dat jos, deaceea fiecare s-a caracterizat după propria mască, purtată de fiecare în parte, după propriile aspirații, vise neîndeplinite și anume masca fiind ajutorul. Adesea adolescenţii aleg, să își ascundă sentimentele. Mulți vor să pară altcineva și mulți dintre ei își poartă propria mască. Care sunt motivele pentru ca cineva să aleagă, să-și poarte propria mască? De ce ar avea nevoie cineva, să se elibereze de propria mască? Ce s-ar întâmpla, dacă oamenii care poartă o mască, ar renunţa la ea și ar alege să nu se mai prefacă? Pe masură ce anii se adună în numărul vârstei, relațiile dintre colegi și în general societatea se intensifică și se înmulțesc. Însă nu toate capătă un sens pozitiv și nu de puţine ori generozitatea și bunăvoinţa sunt răsplătite cu indiferenţă sau chiar duşmanie. Așa că orice tânăr s-a văzut nevoit să-și schimbe comportamentul, pentru a nu risca să atragă doar oameni lacomi și profitori în jurul lor. A fost și binevenită această discuţie pentru că prima activitate este o istorioară cu tema: Omul cu o mie de măști.  

          Într-un timp trăia un om care fabrica măști. Îi plăcea să dea formă oricărei idei, deși el susținea că „făurește chipuri”. Iar toate măștile sale aveau ceva unic, nemaintâlnit. Una avea un zâmbet larg, alta avea un nas exagerat, alta avea obrajii colorați și tot așa. Nici o mască nu era la fel și tocmai aceasta era farmecul lor. Iar măștile omului erau foarte căutate. Clienţi din toată lumea îl vizitau și ii cumpărau creațiile și nimeni nu se plângea vreodata. Singur la părinți, fusese foarte dorit și învățat de mic cu toată căldura și aprecierea pe care o putea primi un copil de la familia lui. Crescuse într-o casă, pe care o putea numi cu drag „acasă”, astfel că era obișnuit că toată lumea să se poarte frumos cu el, iar el le oferea în schimb tot ce avea mai bun, fie că erau dulciurile pe care le primea cadou sau rezultatele la învăţătură sau concursuri.                                                                       Copiii cresc, iar fabricantul de măști nu fusese vreo excepție. Pe măsura ce anii se adunau în numărul vârstei, relaţiile lui cu oamenii se intensificau și înmulteau. Însă nu toate căpătau un sens pozitiv și nu de puţine ori generozitatea și bunăvoința îi erau rasplătite cu indiferență sau chiar dușmănie. Așa că bietul om s-a văzut nevoit să își schimbe comportamentul pentru a nu risca să atragă doar oameni lacomi și profitori în jurul lui.                                

Dar schimbându-și comportamentul, omul a descoperit, ca îşi pierdea vechii prieteni și primea reproşuri de la cunoscuţii, chiar și de la familie. Apoi descoperi el însuşi că nu îi plăcea omul pe care îl vedea în oglindă dimineaţa. Vechea zicală „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” i-ar fi sugerat să răsplătească totul așa cum primea de la ceilalti. Ura, lăcomia, minciuna, aroganța, indiferența... toate acestea le vedea în fiecare zi și se obișnuise cu ele. Dar nu știa cum să le răspundă astfel încât să nu deranjeze echilibrul și să nu supere pe cei care chiar contau.                                                                                   

Într-o zi, purtând o discuție cu cineva, persoana respectivă îi spuse părerea ei despre oameni: „toti oamenii poartă maști”. Aceste cuvinte i-au rămăs întipărite în minte și se gândea foarte mult la ele. Atât de mult încât uneori simțea că sunt scrise cu litere de foc și îl ard. Se întreba cum este posibil, când lui îi păreau cu toții la fel. Nu vedea diferente și nu concepea cum ar fi putut purta oamenii măști când el observa mereu același chip la fiecare persoană. Fiind o persoană sinceră, nu prea înțelegea minciunile și vorbele cu înțeles ascuns.   Asta până când într-o seara, mergând la teatru, ideea îl lovi ca un trăsnet: măștile pe care le poartă oamenii, nu sunt măștile pe care le văzuse el la teatru, ci cu totul diferite. Măștile pe care le poartă oamenii sunt identitățile pe care le pot folosi, calitațile pe care și le pot atribui, vulnerabilitățile pe care le pot ascunde, sau pur și simplu, scutul lor împotriva răutaților oamenilor. Realiza că, oamenii au multe motive pentru a purta „măști”: vor să pară ceea ce nu sunt, își ascund vulnerabilitațile sau defectele, se transformă în mașini, pentru a se răzbuna, în îngeri pentru a fi iubiți și în demoni pentru a face rău... Atunci omul se hotărî să poarte și el o mască. Zile întregi se gândi cum trebuie să arate, memorând fiecare detaliu, iar într-o dimineață, trezindu-se, privi chipul lui reflectat în oglindă, și își spuse în sine: „de astăzi port mască”. Zis și făcut, din acea zi începu, să se poarte diferit cu cei pe care nu îi considera „prieteni” sau familie. Era mai rece, mai indiferent, mai ascuns și mai pragmatic. Unii observau, alții nu. Dar descoperi curând, că oamenii care nu îl cunoșteau, nici nu mai aveau interesul să o facă. Așa că se gândi să creeze o mască și pentru ei. Apoi, și pentru cei care îl cunoșteau, dar uitau de el. Și pentru cei care încercau să îl cunoască, dar nu îl înțelegeau. Și pentru cei care îi făcuseră rău cândva și încercau să se întoarcă în viața lui. Și pentru cei pe care îi cunoscuse și avea încă legături sporadice cu ei. Și pentru cei care îi erau inamici, șefi, subordonați etc.

   Curând, omul se trezi că are prea multe măști și nu mai știa pe care și când să o poarte. Iar totul culmina cu dimineața următoare casatoriei lui, când sotia lui, privindu-l cum fuma indiferent, îi spuse pe un ton grav: „câteodata mă întreb, cine ești tu cu adevărat și dacă m-am căsătorit cu tine sau doar cu cel care cred că esti..., e ca și cum ai avea o mie de fețe, iar eu trebuie să îmi dau seama care este a ta”. Plângând, îi povesti soției sale despre cuvintele care îi schimbaseră viața și cum își crease câte o mască pentru fiecare persoană din viata lui, fără să își dea seama că nu facea altceva decât să fugă. O asigura că este așa cum îl credea ea și îi spuse că din ziua aceea, va renunța la toate măștile. Avea nevoie să se elibereze de toate acele iluzii și minciuni și să fie el, cel care fusese cândva. Știa că dacă nu este el, nu va fi nimeni în locul lui. La început îi fuse greu să se „demaște” și să se lase descoperit. „Măștile” deveniseră fețele pe care le vedea în fiecare zi în oglindă și nu le putea smulge pur si simplu. Dar apoi îi veni ideea să creeze câte o mască reală din fiecare dintre „măștile” lui imaginare. Și pe măsura ce le transforma în obiecte, se simțea eliberat de ele. Iar măștile pe care le crea erau spectaculoase, pline de detalii atent prelucrate și idei neobișnuite. Întotdeauna fusese un om atent la detalii și dacă ceva nu ieșea corect, spărgea masca și o refăcea integral pentru a fi mulțumit. Dar cei mai mulțumiți erau clienții care îi cumpărau maștile, pentru că aveau ceva unic, sublim, ce nu mai putea avea nimeni in lume. Mulți erau doar vanituoși și lacomi, bucurându-se că pot fi speciali, posedând acele măști unice. Dar lui nu îi păsa cine le cumpară, atât timp cât scăpa de ele. Când cineva l-a întrebat de unde are inspirație pentru crearea măștilor, omul îi răspunse: „am trăit toată viața printre măști; am învățat să le studiez, să le apreciez și șă le evaluez”. Atunci, omul îl întreba, de ce crede, că au oamenii nevoie de măști. Fără să iezite, răspunse: „oamenii nu au nevoie de măști, ci doar se ascund de ei înșiși”. Povesti apoi cum și el se ascunsese în spatele „măștilor” lui virtuale, care îl ajutau să creeze diverse caractere pe tiparul persoanelor cu care intra în contact. Însă persoana respectivă, curioasă din fire, îl întreba de ce creează măști dacă nu consideră că oamenii au nevoie de ele. Cu un regret vizibil, omul îi răspunse: „frumusețea învelișului nu garantează și frumusețea conținutului”.                                                                                                      

„Valoarea ta se află dincolo de mască”, le-a spus adolescenților și oaspetele de onoare Antonina Calancea, actriță la Teatrul de Revistă „Ginta Latină”. Orice rol jucat pe scenă este ca o viață, deoarece în teatru, cărțile prind viață. În teatru, fiecare sentiment se trezește la viață. În teatru omul vede realitatea exact așa cum este ea. Pentru că actorul, prin talentul, munca și măiestria cu care interpretează fiecare rol, nu face altceva decât să materializeze, să creeze, nu doar arta, ci și viața și trăirea. Aparent, zi de zi suntem aceiași. Însă de fapt, nu ne schimbăm doar hainele, ci și măștile pe care le purtăm. Suntem oameni, dar cu o mie de fețe și zilnic ne punem pe chip masca  potrivită, cea care se potrivește cel mai bine stării noastre de spirit. Uneori purtăm măștile veseliei, alteori ale adevărului, în alte momente ne punem măștile duioase ale sensibilități, purtăm cu demnitate măștile siguranței, dar numai noi știm cât de nesiguri suntem de fapt , aproape niciodată nu suntem noi înșine. Tindem să ne prefacem și nu o facem de amorul artei, ci niște oameni care vor să-și trăiască viața mai ușor. Viața este ca o mare, mare, scenă de teatru, în care fiecare dintre noi jucăm câte un rol important. Unii avem parte de finaluri fericite, alții mai puțin, însă oricum ar fi, rolurile vieților noastre sunt grele, uneori ne strâng și ne fac să jucăm extrem de prost. Ne îndepărtăm de la esență, comitem greșeli, facem răutăți și uite așa scena vieții noastre cade-n derizoriu.  Valoarea  ta se află dincolo de mască. Dacă vrei să fii fericit, dă-ți jos masca sufocantă impusă de societate, respiră adânc, simte și bucură-te de valoarea care e în tine. Aflându-ți valoarea, vei afla și menirea ta.
  „Teatrul este poezia ce se desprinde din carte și devine omenească.”  Federico Garcia Lorca