Lidia GROSU, poetă, critic literar
Considerat unul dintre cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în
Basarabia, marele creştin, cărturarul-părinte Alexei Mateevici, a studiat
profund, cu cel de-al şaselea simţ, fenomenul omul, ca epicentru al tuturor fenomenelor din natură, încercând reuşit
să-l cuprindă pe cel bun cu aura sa tămăduitoare (Pentru
o rază de lumină, / Pentru o clipă de iubire, / Trimite-i, Doamne, zi senină / Şi
dă-i a Ta blagoslovire! (Fratelui creştin) şi
să evalueze profesionist veşnicia densităţii efemerităţii dăruite de acesta ca
find„ o rază (ce)pătrunde prin desimea ceţii şi pe o clipă luminează întunecimile
vieţii...” .
În acelaşi timp, „ subjugându-l” pe antipodul acestuia splendorii minţii pentru
a se ataşa pătrunderii de cele menite mereu să-l salveze de la închisoarea
ruperii de valori, de idealurile ce se perindă prin „Cântecul zorilor” – nişte atingeri ce-ţi pot aparţine în doar o
luptă sigură cu propriul sine –, poezia acestui erudit tălmăcitor de vise reale se anunţă ca miraculos unguent aplicat pe
rana nevindecabilă a indiferenţei, apatiei, dar ca şi cântec de deşteptare a
cutremurului aproape anihilat pe o geană închisă a inimii beligerantului din
noi: „Scoală, frate! Căci ne cheamă / Zorile ce vin. / Scoală, frate, şi ia-ţi seamă, / Singur
ţi-eşti stăpân(...) Trece noaptea. Lupta vine. / Frate, ieşi gătit! / Cel
nepregătit rămâne / Vecinic biruit”(Cântecul zorilor)).
Nemuritor ca stofă literară, înălţător spre culmile neştiute ale gândirii
artistice, dar şi tămăduitor de intenţii nechibzuite ale „Unora” aflaţi în
ispita de a trăda marea valoare ce-i aparţine unui neam („Noi nu ne înţelegem: dar de-aţi simţi ca mine / Ce patimi
limba trage dintr-un străin puhoi, / Atuncea n-aţi urni-o din temelii bătrâne,
/ Atuncea, mi se pare, ne-am înţelege noi” (Unora)), Alexei
Mateevici aşterne cu licărul eternei dezirabilităţi a păstrării devotamentului
fiilor unui neam, închinându-le cel mai frumos poem cu dor de limba vorbită de
aceştia şi lăsându-le, ca moştenire, întru trăire celor ce gândesc la fel sau
nu, reflecţia nepângăririi a ceea ce a fost şi rămâne sacralitate: „Limba noastra-i limbă sfânta, / Limba vechilor cazanii, 7 Care o plâng
şi care o cântă / Pe la vatra lor ţăranii.”), inclusiv prin
îndemnul: „Înviaţi-vă dar graiul, / Ruginit de multă vreme, / Stergeţi
slinul, mucegaiul / Al uitării 'n care geme...”
Face parte din puţinii autori care ar fi rămas remarcabil doar printr-o
singură creaţie, în cazul dat referindu-ne la poezia „Limba noastră”, devenită
ulterior imnul Republicii Moldova, autorul muzicii, compozitorul Alexandru
Cristea, la fel meritând continuu aplauzele nemuririi. În acest sens, Alexei
Mateevici adună cu migala dintotdeauna a înzestratului cu har om de creaţie
răscoaptele-i epitete mustoase, comparaţiile, ce stabilesc hotarele între ceea
ce este drag şi ceea ce nu ne poate despărţi de acesta, metaforele
neistovitoare vreodată în cadrul meditaţiei- elogiu – toate acestea
oferindu-ni-le ca pe o liră a propriului freamăt interior ce se revarsă ocean
de emoţii sclipitoare: „Limba noastră-i vechi izvoade. /
Povestiri din alte vremuri; / Şi citindu-le 'nşirate, - / Te-nfiori adânc şi
tremuri. / Limba noastră îi aleasă / Să ridice slava-n ceruri,Să ne spiue-n
hram şi-acasă / Veşnicele adevăruri...” Aşadar, poemul-imn „Limba
noastră” este motivul de bază ce ne-ar fi obligat de a sugera cunoaşterea
acestui autor prin a ne apropia şi a-i sonda universul poetic care este unul
imens, bogat, neţărmurit cu sau fără acesta, oferind laconismul inspaţialităţii
unui subînţeles al profundelor sensuri şi al depistării ereditarului, din noi,
păcat al neamului ce ne urâţeşte – vrajba – prin doar un improvizat dialog în
sânul naturii, spectaculozitate ce ne-o oferă cu toţi itemii favoriţi în
apelarea unor răspunsuri: De ce
tremuri, frunzuleană,-- / Fiică-a nucului rotat,-- / Ce fior de prin poiană /
Firea ţi-a cutremurat? / -- Eu cu
ierbile poienii / N-am nimic de
împărţit, / Jale mi-i că moldovenii / Încă nu s-au înfrăţit...(Frunza nucului). Desigur,
un loc aparte în creaţia lirică a acestui poet o deţin versurile dedicate
Atotputernicului. Or, credinţa în eterna poezie trece neapărat prin credinţa în
Dumnezeu şi prin lumina Acestuia, ce se revarsă ulterior miez, conţinut al
poeziei. În aceste zile luminoase ale sărbătorilor pascale, vom menţiona doar
unele dintre ele cu titluri în care se conţine şi motivul biblic respectiv şi
care ne trezeşte interesul pentru lectură, inclusiv: „Cina cea de taină”,
„Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim”, „Hristos a-nviat”, „În
dimineaţa duminicii”, „Lumina Cea De Seară”, „Pocăinţa hoţului” etc.
Surescitare a micimii, prin demnitatea sa pur creştină, autorul diseminează
lumina cu mândria sa de oştean al scrisului, profeţia sa conturându-se cu mereu
imaginea de clopot ce-şi poartă răsunetul şi-şi cheamă închinătorii: „O, clopote! Frumos mai suni, / Cand credinciosii ii aduni
/ La locul sfant de rugaciune, / In cer cantarea sa le sune / In zile mari de
sarbatoare, / La rasarit s-apus de soare, / Tu chemi stapani si muncitori / Ai
lui Hristos inchinatori. / Chemarea-ti porti prin munti si vai: / Si vin
inchinatorii tai.(Cântecul clopotului).
Părinte,
poet, culegător de folclor, născut într-o localitate basarabeană numită
Căinari, a înveşnicit în cântarea sa de ţarină şi de plugari tot farmecul unui
spaţiu rural cuprins într-o Ţară-necuprins : „Eu cânt, căci văd necazul frânt / Ş-aud plugari în zori cântând / Nu
doine de amar, de dor, –/ Înviorarea Ţării lor... (Eu cânt)”. Astfel, îndreptat cu faţa spre casa culorilor
sufletului, autorul transmite melodicitatea dorului din străbuni, totodată
uimind pe fiecare trăitor de rând cu vasta-i capacitate de încredere în
veşnicie/ nemurire (Şi către suflet am strigat: / Fii treaz şi nu dormi, /
Dormind în patimi şi păcat / Pe veci vei adormi. (Un vis dorit))
prin chemarea la contemplare a fiecărui motiv abordat, reunirea, gândul
reîntregirii răsunând în poemul „Basarabenilor” cu vocea autoritară a
militantului, dar şi cu cea a unui proroc ce pledează / a pledat pentru
schimbarea mentalităţii lâncede: „Să
ştiţi: de nu veţi ridica / Din sânul vostru un proroc, /În voi viaţa va seca, /
Zadarnic soarta veţi ruga, / Căci scoşi veţi fi atunci din joc / Şi-ţi rămânea
făr' de noroc...(Basarabenilor)
La o sută de ani de la plecarea sa spre veşnica lumină a Celui de Sus şi la
129 de ani din ziua de naştere, autorul imnului „Limba noastră” nici că ar fi
pretins vreodată slava ce urma să-l caute ulterior şi să i se alăture în
Grădina Cerului pentru a-i şopti că e parte din „Cântarea slavei” închinate
Domnului şi că ar fi meritat-o şi el cu tot dinadinsul fiind încă în viaţă: „Voi, munți
singuratici, moșnegi
cununați
/ Cu stele în ceruri albastre, / În leagănul vostru de codri păstrați / În taină cântările voastre, / Căci păsări sălbatice,
cu ochii arzând / Din tainica voastră dumbravă / Se-nalță cu fală în sus, proslăvind / Nespusa a Domnului slavă (Cântarea slavei)”
Astăzi îl redescoperim cu imaginea de munte singuratic ce păstrează taina
omului de creaţie, urmând să fie continuu redescoperit, deşi ar fi rămas întru
slavă şi înălţare cu doar acest renumit inedit imn-poem – Limba noastră – ce a
devenit mândria noastră naţională: „Limba noastră-i o comoară / În adâncuri
înfundată / Un şirag de piatră rară / Pe moşie revărsată...”