Lilia Don-Ciobanu, bibliotecar, Filiala „Ovidius”
Cu sufletul vibrând de emoție mă întorceam de la
un ritual, parcă, de pe o creastă a munților Carpați, învăluit de vrajă, de la
un spectacol înălțător, care te ridică pe culmi nebănuite, consacrat Poetului
Grigore Vieru, oferit de elevii de la „Liceul Teoretic European”. Deși îmi
răsuna în minte muzica lui Tomaso Albanio „Adagio în G minor”, un fundal pe
care au fost imprimate versurile profunde ale Poetului dedicate făpturii Mamei,
redescoperite de elevii-voluntari, fideli ai bibliotecii „Ovidius”, totuși gândul
mă ducea la muzica compozitorului Eugen Doga, cel care ne-a încântat copilăria
cu muzica pe versurile poetului Grigore Vieru, „Hora Omizilor” din filmul
„Maria-Mirabela”.
Deodată privirea și simțirea mi-au fost furate
de o prezență impunătoare, dintr-o altă dimensiune existențială, parcă,
destinul mi l-a scos în cale pe cel care a format sudura între universul Vieru
și constelația Doga, Măria Sa, Compozitorul. Vieru-Doga, acest liant în
gândurile mele aievea, fără ca să vreau, am exclamat cu o voce înăbușită,
tremurătoare, să nu fiu cumva privită ciudat asemenea lui Mersault din
„Străinul” lui Camus, cu glasul lui Doga, atunci când mărturisea despre
versurile găsite pe clapele pianului după moartea mamei:
„E un miracol?
Chiar și azi, nu pot înțelege cum a apărut
poezia lui Vieru pe clapele pianului meu, scrisă parcă la comandă de ziua
morții mamei mele. Nimeni dintre ai mei nu știu de a fost ori nu a fost Vieru
la noi atunci. Numai mie mi s-a întipărit pe viață acest miracol.
Sosind cu avionul de la Moscova după
înștiințarea tragediei cu mama, am găsit pe pian o foaie cu versuri pe care, cu
ochii înlăcrimați am încercat să le pun pe note. Mama încă era la morgă. A
apărut astfel un recviem cântat cu atâta durere și dragoste de talentata
cântăreață, Anastasia Lazariuc. Și aici Vieru a fost ieșit din comun. A fost un
prevestitor. O fantomă care s-a strecurat pe neobservate în casă și a adus
acest „negru vânt” care „a dat maica la pământ”. El, ca și mine, a rămas din
fragedă copilărie fără tată, ucis în război, cu mama văduvă în sărăcie și
suferințe, în lipsuri. Mamele noastre se zbăteau pentru a supraviețui, pentru a
scăpa copiii de foame și de moarte. De aceea, chipul mamelor noastre ne-au
apropiat ca oameni, ca și pe copiii cuminți, ca artiști. Această dragoste de
mamă prin opera sa, Grigore Vieru a transmis-o și o transmite și azi miilor de
copii, iar mamelor de azi și celor de mâine aduc mulțumire și mângâiere la
suflet pentru această dragoste.
Poezia lui Vieru e acolo sus, unde zboară
ciocârlia, unde răsar luceferi, unde apare soarele, pe razele căruia, ca pe
liniile portativului, se așază notele muzicale, alcătuind imnuri luminii,
vieții, mamelor, copiilor, păcii și a tot ce este frumos pe pământ.
Nimeni n-a mai cântat cu atâta înflăcărare, cu
atâta dăruire chipul mamei. La el și cucul e îndrăgostit de mamă... Din neant
poetul aude vocea mlădioasă a acestei ființe, a nesfârșitului și
atotînceputurilor.”
Oare ce
vrea să prevestească această apariție de Zeu înveșmântat în straie de mag,
pășind modest ca un muritor și răspândind lumină și taină în jurul său?
Vă las
pe Voi, Dragi Cititori, să tălmăciți acest semn tainic, venind de acolo de unde
răsar luceferii...
