miercuri, 10 iunie 2020

Eminescu – nume de glorie, de geniu


Ana Haram, Filiala „Maramureș”

           
                                                                                                „E unul care cântă mai bine decât mine?                                          
                                                                                                 Cu-atât mai bine țării și lui cu atât mai bine.                                 
                                                                                                 Apuce înainte, s-ajungă cât mai sus,                                                   
                                                                                                 La răsăritu-i falnic se-nchină al meu apus.”                                    
                                                                                                                                       (V. Alecsandri)

Eminescu e, poate, cea mai mare realizare spirituală a poporului român. Eminescu e numele ce leagă trecutul cu viitorul. La începutul verii, odată cu înroșirea cireșelor, la 15 iunie, îl comemorăm pe marele nostru poet Mihai Eminescu, de la moartea căruia se împlinesc anul acesta 131 de ani.
 Chinuit și înjosit, de autorități, de unii „amici”, de viața lui zbuciumată a plecat în eternitate cu revoltă în suflet, dar cu capul sus. Poetul a criticat clasele dominante și străinii care subjugau și desconsiderau poporul român și care beneficiau de bogățiile și valorile românești.   Revolta lui Mihai Eminescu atinge apogeul la inaugurarea monumentului lui Ștefan cel Mare la care poetul și-a adus aportul, dar la dezvelirea monumentului n-a fost invitat de autorități.   Aceste dovezi le găsim în publicistica sa, dar și în „Scrisorile” sale:
„Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,
 Măști cu toate de renume din comedia minciunii?
 Au de patrie, virtute nu vorbește liberalul,
 De ai crede că viața-i e curată ca cristalul?.....
 Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie.
 Patrioții, virtuoșii, ctitori de așezăminte,
 Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte…”
                                                        („Scrisoarea III”)
Cât adevăr! Și tot el, cu genialitatea sa, ne liniștește printr-un vers frumos:
„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate-s…”
Mihai Eminescu a fost nu numai un mare poet, ci și un mare filozof și un mare luptător. Ideile lui despre  popor, patrie, limbă sunt frumoase, originale și irepetabile: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, „Suntem români și punctam…” etc.
Pentru Mihai Eminescu nimic n-a fost mai important decât creația sa. Nopți întregi scria versuri la lumina lumânării, iar ca pix îi servea o pană de gâscă.  Ziua activa sârguincios ca ziarist la „Timpul”, unde făcea polemica, multă polemică …
Atâta dragoste, atâta patimă față de cuvânt, față de frumos! Te minunezi uneori de unde se isca împotriva poetului atâta invidie, atâta ură? Nu avea averi, palate… Să fie înțelepciunea și competența, patriotismul și valoarea motive de ură???
Ne întrebăm uneori: de ce Eminescu a fost tratat de schizofrenie cu mercur și într-o doză care depășea norma de zece ori, de ce a fost plasat într-un spital pentru bolnavi mintal și cum a putut un așa bolnav să-și codifice ideile, care, fiind decodificate, ne prezintă dușmanii, nedreptățile, chinurile prin care a fost nevoit să treacă? De ce poetul care ne-a pus la o masă cu marile literaturi ale lumii, a fost și mai este subestimat în țara sa? La aceste întrebări încă așteptăm răspunsuri…                                                                    
Unul dintre criticii indieni zicea: „Dacă Eminescu ar fi scris doar „Glosa”, ar fi rămas în istoria literaturii mondiale, deoarece în ea e descrisă toată filozofia vieții într-o formă frumoasă, perfectă și concisă”.
Un asemenea dar dumnezeiesc se naște odată într-o 100 de ani, poate chiar mai rar… Noi, românii, suntem un popor norocos, deși nu suntem atât de numeroși, avem valori mari, incontestabile, asemenea ca: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Brâncuși, Eugene Ionesco, George Palade, George Enescu,  Eugen Doga, Ion Druță, Grigore Vieru, Maria Bieșu și mulți, mulți alții…
  Mihai Eminescu ne-a fost trimis de Dumnezeu ca înger pentru a înveșnici frumusețea limbii noastre în versurile sale. El a fost mai puțin romantic decât realist, cuvintele lui spun purul adevăr. Ele sunt actuale azi, vor fi actuale și mâine și totdeauna. Opera lui va trăi cât va trăi limba română.