Ana Haram, Filiala „Maramureș”
„E unul care cântă mai bine decât mine?
Cu-atât mai bine țării și lui cu atât mai bine.
Apuce
înainte, s-ajungă cât mai sus,
La răsăritu-i falnic se-nchină al meu apus.”
(V. Alecsandri)
Eminescu e, poate, cea mai mare
realizare spirituală a poporului român. Eminescu e numele ce leagă trecutul cu
viitorul. La începutul verii, odată cu înroșirea cireșelor, la 15 iunie, îl
comemorăm pe marele nostru poet Mihai Eminescu, de la moartea căruia se
împlinesc anul acesta 131 de ani.
Chinuit și înjosit, de autorități, de unii „amici”,
de viața lui zbuciumată a plecat în eternitate cu revoltă în suflet, dar cu
capul sus. Poetul a criticat clasele dominante și străinii care subjugau și
desconsiderau poporul român și care beneficiau de bogățiile și valorile
românești. Revolta lui Mihai Eminescu
atinge apogeul la inaugurarea monumentului lui Ștefan cel Mare la care poetul
și-a adus aportul, dar la dezvelirea monumentului n-a fost invitat de
autorități. Aceste dovezi le găsim în
publicistica sa, dar și în „Scrisorile” sale:
„Panglicari în ale țării, care
joacă ca pe funii,
Măști cu toate de renume din comedia
minciunii?
Au de patrie, virtute nu vorbește liberalul,
De ai crede că viața-i e curată ca
cristalul?.....
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc
filozofie.
Patrioții, virtuoșii, ctitori de așezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mișcări și în
cuvinte…”
(„Scrisoarea III”)
Cât adevăr! Și tot el, cu genialitatea sa, ne liniștește
printr-un vers frumos:
„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate-s…”
Mihai Eminescu a fost nu numai un
mare poet, ci și un mare filozof și un mare luptător. Ideile lui despre popor, patrie, limbă sunt frumoase, originale
și irepetabile: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, „Suntem
români și punctam…” etc.
Pentru Mihai Eminescu nimic n-a fost mai important decât creația
sa. Nopți întregi scria versuri la lumina lumânării, iar ca pix îi servea o
pană de gâscă. Ziua activa sârguincios
ca ziarist la „Timpul”, unde făcea polemica, multă polemică …
Atâta dragoste, atâta patimă față
de cuvânt, față de frumos! Te minunezi uneori de unde se isca împotriva poetului
atâta invidie, atâta ură? Nu avea averi, palate… Să fie înțelepciunea și
competența, patriotismul și valoarea motive de ură???
Ne întrebăm uneori: de ce
Eminescu a fost tratat de schizofrenie cu mercur și într-o doză care depășea
norma de zece ori, de ce a fost plasat într-un spital pentru bolnavi mintal și
cum a putut un așa bolnav să-și codifice ideile, care, fiind decodificate, ne
prezintă dușmanii, nedreptățile, chinurile prin care a fost nevoit să treacă?
De ce poetul care ne-a pus la o masă cu marile literaturi ale lumii, a fost și
mai este subestimat în țara sa? La aceste întrebări încă așteptăm răspunsuri…
Unul dintre criticii indieni
zicea: „Dacă Eminescu ar fi scris doar „Glosa”, ar fi rămas în istoria
literaturii mondiale, deoarece în ea e descrisă toată filozofia vieții într-o
formă frumoasă, perfectă și concisă”.
Un asemenea dar dumnezeiesc se
naște odată într-o 100 de ani, poate chiar mai rar… Noi, românii, suntem un
popor norocos, deși nu suntem atât de numeroși, avem valori mari,
incontestabile, asemenea ca: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Brâncuși,
Eugene Ionesco, George Palade, George Enescu,
Eugen Doga, Ion Druță, Grigore Vieru, Maria Bieșu și mulți, mulți alții…
Mihai Eminescu ne-a fost trimis de Dumnezeu ca înger pentru a înveșnici
frumusețea limbii noastre în versurile sale. El a fost mai puțin romantic decât
realist, cuvintele lui spun purul adevăr. Ele sunt actuale azi, vor fi actuale
și mâine și totdeauna. Opera lui va trăi cât va trăi limba română.