Lidia Lungu, profesoară de limba și literatura română,
Instituția Publică Liceul Teoretic „Traian”
Romanul „Legată cu funia de pământ” de Lorina Bălteanu
relatează despre o fetiță (al cărei prenume nici măcar nu este dezvăluit de
autoare) care se deosebește de ceilalți copii prin faptul că trăiește cu „dorul
de ducă”, visează că într-o bună zi va pleca în lumea cea mare. A auzit
de la tanti Muza de la București că, pentru a face astfel de drumeție, are
nevoie de mulți bani, așa că s-a pus pe agonisit. Câteva pasaje relevante din
text, ce descriu dorința arzătoare a fetiței sunt:
ü „Cu dorul meu de
ducă, m-aș lăsa dusă și în sac.”;
ü Când mi se face
dor de ducă, mă duc. Ies la marginea satului și îmi aleg un drum. De fiecare
dată, altul. ”;
ü „Așa de mult vreau
să plec, că aș fi de acord să mă mai nasc încă o dată. ”.
De altfel, este un copil
care își iubește membrii familiei, pe mama sa („... mi-am crestat cu lama
degetul mare de la mână și am vopsit laleaua mea în roșu. Cu sânge. Ca mama mea
să înțeleagă cât de mult o iubesc...”), pe bunicul ei („Bunelul meu și
mie mi-e drag. Mi se umflă pieptul de mândrie, când merg alături de el. Eu cred
că așa arată Făt-Frumos îmbătrânit.”), pe frate. Se joacă, face șotii,
confecționează păpuși din ce găsește pe lângă gospodărie, merge la școală ș.a.
În ce privește relația de
prietenie, protagonista consideră că „prietenă înseamnă să poți vorbi cu
cineva pe îndelete despre tot ce te doare. Să împarți în jumătate cu cineva
greul din suflet. Să-l întorci pe dos și să-l razi de necaz cu cuțitul.”.
Lăsând de o parte
frământările copilei, de menționat este faptul că opera prezintă un sat din
spațiul basarabean în perioada postbelică, timp în care mai erau pionieri și se
mai resimțeau rănile „durute” după deportările în masă în Siberia, consecință a
regimului totalitar stalinist. Câteva pasaje relevante din text sunt:
Ø „Frate-miu s-a
aliniat în rând cu ceilalți și, după ce i-au legat cravata roșie la gât, a
promis, de rând cu toții, să fie întotdeauna gata.”;
Ø „Biblioteca e casa
în care nana Raia s-a născut și a crescut până în vara când toată familia ei a
fost dusă în Siberia.”;
Ø „Când i-au
ridicat, pentru că aveau hulubi de rasă, și asta nu se cuvenea, tata lui ghea
Chimu n-a vrut să plece fără hulubii lui în Siberia. Soldații l-au găsit
spânzurat de o grindă din sâsâiac, înconjurat de hulubii lui dragi. Au încărcat
toată familia în mașină și nici nu i-au lăsat să-l înmormânteze.”;
Ø „ cu nuci mâca
Arghira și-a salvat familia de la foame în drum spre Siberia.”.
Oamenii din sat sunt preocupați de grijile gospodărești,
suferă pagube, din cauza stihiilor naturale (geruri cumplite, secetă, ploi
abundente), sunt sceptici față de medicină sau, mai degrabă, nu au acces la
îngrijiri medicale corespunzătoare, apelând la vraci, baba Dochia („o știe
tot satul și încă alte câteva de primprejur. Oamenii vin după leacuri, dar mai
mult după mângâiere...”).
Tradițiile străbune sunt respectate de către localnici,
promovate urmașilor, întru dăinuirea valorilor autohtone precum:
ü țesutul covoarelor („Mă așez în
fața covorului, țesut de mama, și rătăcesc ore în șir prin Grădina raiului.
Așa se cheamă covorul. (...) Ascunse printre frunze și flori, găsesc cele două
maimuțele, agățate de ramuri. Apoi caut papagalii multicolori. Cel mai greu
găsesc, ascunsă printre flori, masca de mort. Nu știu dacă este și în covorul
model. Cred că mama l-a țesut din capul ei...”);
ü nunta („Nu erau gata
de nuntă și toată mahalaua a sărit în ajutor, ca la clacă. Care cu pahare, care
cu farfurii. Femeile s-au pus pe învârtit sarmale, iar bărbații au cărat
scânduri și pari să facă un rând de mese și laițe. Să încapă toată lumea. (...)
Mama i-a împrumutat Firei perdeaua de la fereastra din casa mare, să aibă și ea
văl de mireasă.”);
ü caloianul („...Frăsâna
și celelalte fete au bocit cum se cuvine la un mort adevărat. S-au oprit la fiecare
răscruce și au făcut poduri din covrigei. Altfel n-o să plouă ca lumea. Am
plâns și eu de-adevăratelea, uitându-mă la păpușa mea. (...) Nici n-am ajuns
bine la marginea satului, unde alesesem să fie cimitirul păpușii, că a pornit
ploaia.”);
ü tăierea porcului (pârlirea și
curățarea/raderea lui, prepararea fripturii) - („La tăiat porcul vine
bunelul și încă un om din sat, care știe cum se bagă suvacul drept în inima
animalului dintr-o singură lovitură.”; „După pârlit, tata aduce din sarai o
coasă veche, fără coadă, și rade porcul, pe rând cu bunelul, de funingine... Îi
pune pe toți la masă cu un ulcior mare de vin și o friptură făcută la repezeală
din măruntaiele porcului.”);
ü ceremonialul/ritualul
de înmormântare („Știe peste câte poduri trebuie să treacă sicriul
până la groapă, câte băsmăli se pun pe colaci și cum se bocește un mort bătrân
și altul tânăr.”).
Cartea Lorinei Bălteanu,
cu siguranță, merită un loc de cinste în biblioteca fiecărui cititor avizat,
întrucât constituie o descriere scrupuloasă a vieții oamenilor din mediul
rustic din vremurile de altădată și transmite numeroase învățăminte.
