Daniela VRABIE,
șef oficiu, Filiala
„Transilvania”
„Scopul scuză mijloacele”, este benefică
pentru cel care asumă un dublu rol?
Masca
prin definiţia ei ascunde, păcăleşte, oferă iluzia unei reîncarnări. Oare de ce ne simţim cel mai bine când
purtăm o mască?, au încercat să răspundă elevii de la Liceul Teoretic „Petru Zadnipru”,
la Seara Venețiană, care a avut loc pe data de 20 decembrie la Biblioteca
„Transilvania”. Odată pusă pe chip, este greu de dat jos, deaceea fiecare s-a
caracterizat după propria mască, purtată de fiecare în parte, după propriile
aspirații, vise neîndeplinite și anume masca fiind ajutorul. Adesea adolescenţii aleg,
să își ascundă sentimentele. Mulți vor să pară altcineva și mulți dintre ei își
poartă propria mască. Care sunt motivele pentru ca cineva să aleagă, să-și
poarte propria mască? De ce ar avea nevoie cineva, să se elibereze de
propria mască? Ce s-ar întâmpla, dacă oamenii care poartă o mască, ar
renunţa la ea și ar alege să nu se mai prefacă? Pe masură ce anii se adună în numărul vârstei, relațiile dintre colegi și
în general societatea se intensifică și se înmulțesc. Însă nu toate capătă un
sens pozitiv și nu de puţine ori generozitatea și bunăvoinţa sunt răsplătite cu
indiferenţă sau chiar duşmanie. Așa că orice tânăr s-a văzut nevoit să-și
schimbe comportamentul, pentru a nu risca să atragă doar oameni lacomi și
profitori în jurul lor. A fost și binevenită această discuţie pentru că prima
activitate este o istorioară cu tema: Omul
cu o mie de măști.
Într-un
timp trăia un om care fabrica măști. Îi plăcea să dea formă oricărei idei, deși
el susținea că „făurește chipuri”. Iar toate măștile sale aveau ceva unic,
nemaintâlnit. Una avea un zâmbet larg, alta avea un nas exagerat, alta avea
obrajii colorați și tot așa. Nici o mască nu era la fel și tocmai aceasta era
farmecul lor. Iar măștile omului erau foarte căutate. Clienţi din toată lumea
îl vizitau și ii cumpărau creațiile și nimeni nu se plângea vreodata. Singur la
părinți, fusese foarte dorit și învățat de mic cu toată căldura și aprecierea
pe care o putea primi un copil de la familia lui. Crescuse într-o casă, pe care
o putea numi cu drag „acasă”, astfel că era obișnuit că toată lumea să se
poarte frumos cu el, iar el le oferea în schimb tot ce avea mai bun, fie că
erau dulciurile pe care le primea cadou sau rezultatele la învăţătură sau
concursuri. Copiii cresc, iar
fabricantul de măști nu fusese vreo excepție. Pe măsura ce anii se adunau în
numărul vârstei, relaţiile lui cu oamenii se intensificau și înmulteau. Însă nu
toate căpătau un sens pozitiv și nu de puţine ori generozitatea și bunăvoința
îi erau rasplătite cu indiferență sau chiar dușmănie. Așa că bietul om s-a
văzut nevoit să își schimbe comportamentul pentru a nu risca să atragă doar
oameni lacomi și profitori în jurul lui.
Dar
schimbându-și comportamentul, omul a descoperit, ca îşi pierdea vechii prieteni
și primea reproşuri de la cunoscuţii, chiar și de la familie. Apoi descoperi el
însuşi că nu îi plăcea omul pe care îl vedea în oglindă dimineaţa. Vechea
zicală „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” i-ar fi sugerat să răsplătească
totul așa cum primea de la ceilalti. Ura, lăcomia, minciuna, aroganța,
indiferența... toate acestea le vedea în fiecare zi și se obișnuise cu ele. Dar
nu știa cum să le răspundă astfel încât să nu deranjeze echilibrul și să nu
supere pe cei care chiar contau.
Într-o zi, purtând o discuție cu
cineva, persoana respectivă îi spuse părerea ei despre oameni: „toti oamenii
poartă maști”. Aceste cuvinte i-au rămăs întipărite în minte și se gândea
foarte mult la ele. Atât de mult încât uneori simțea că sunt scrise cu litere
de foc și îl ard. Se întreba cum este posibil, când lui îi păreau cu toții la
fel. Nu vedea diferente și nu concepea cum ar fi putut purta oamenii măști când
el observa mereu același chip la fiecare persoană. Fiind o persoană sinceră, nu
prea înțelegea minciunile și vorbele cu înțeles ascuns. Asta până când într-o
seara, mergând la teatru, ideea îl lovi ca un trăsnet: măștile pe care le
poartă oamenii, nu sunt măștile pe care le văzuse el la teatru, ci cu totul
diferite. Măștile pe care le poartă oamenii sunt identitățile pe care le pot
folosi, calitațile pe care și le pot atribui, vulnerabilitățile pe care le pot
ascunde, sau pur și simplu, scutul lor împotriva răutaților oamenilor. Realiza
că, oamenii au multe motive pentru a purta „măști”: vor să pară ceea ce nu
sunt, își ascund vulnerabilitațile sau defectele, se transformă în mașini,
pentru a se răzbuna, în îngeri pentru a fi iubiți și în demoni pentru a face rău...
Atunci omul se hotărî să poarte și el o mască. Zile întregi se gândi cum
trebuie să arate, memorând fiecare detaliu, iar într-o dimineață, trezindu-se,
privi chipul lui reflectat în oglindă, și își spuse în sine: „de astăzi port
mască”. Zis și făcut, din acea zi începu, să se poarte diferit cu cei pe care
nu îi considera „prieteni” sau familie. Era mai rece, mai indiferent, mai
ascuns și mai pragmatic. Unii observau, alții nu. Dar descoperi curând, că
oamenii care nu îl cunoșteau, nici nu mai aveau interesul să o facă. Așa că se
gândi să creeze o mască și pentru ei. Apoi, și pentru cei care îl cunoșteau,
dar uitau de el. Și pentru cei care încercau să îl cunoască, dar nu îl
înțelegeau. Și pentru cei care îi făcuseră rău cândva și încercau să se
întoarcă în viața lui. Și pentru cei pe care îi cunoscuse și avea încă legături
sporadice cu ei. Și pentru cei care îi erau inamici, șefi, subordonați etc.
Curând, omul se trezi că are prea multe
măști și nu mai știa pe care și când să o poarte. Iar totul culmina cu
dimineața următoare casatoriei lui, când sotia lui, privindu-l cum fuma
indiferent, îi spuse pe un ton grav: „câteodata mă întreb, cine ești tu cu
adevărat și dacă m-am căsătorit cu tine sau doar cu cel care cred că esti..., e
ca și cum ai avea o mie de fețe, iar eu trebuie să îmi dau seama care este a
ta”. Plângând, îi povesti soției sale despre cuvintele care îi schimbaseră
viața și cum își crease câte o mască pentru fiecare persoană din viata lui,
fără să își dea seama că nu facea altceva decât să fugă. O asigura că este așa
cum îl credea ea și îi spuse că din ziua aceea, va renunța la toate măștile.
Avea nevoie să se elibereze de toate acele iluzii și minciuni și să fie el, cel
care fusese cândva. Știa că dacă nu este el, nu va fi nimeni în locul lui. La
început îi fuse greu să se „demaște” și să se lase descoperit. „Măștile”
deveniseră fețele pe care le vedea în fiecare zi în oglindă și nu le putea smulge
pur si simplu. Dar apoi îi veni ideea să creeze câte o mască reală din fiecare
dintre „măștile” lui imaginare. Și pe măsura ce le transforma în obiecte, se
simțea eliberat de ele. Iar măștile pe care le crea erau spectaculoase, pline
de detalii atent prelucrate și idei neobișnuite. Întotdeauna fusese un om atent
la detalii și dacă ceva nu ieșea corect, spărgea masca și o refăcea integral
pentru a fi mulțumit. Dar cei mai mulțumiți erau clienții care îi cumpărau maștile,
pentru că aveau ceva unic, sublim, ce nu mai putea avea nimeni in lume. Mulți
erau doar vanituoși și lacomi, bucurându-se că pot fi speciali, posedând acele
măști unice. Dar lui nu îi păsa cine le cumpară, atât timp cât scăpa de ele. Când
cineva l-a întrebat de unde are inspirație pentru crearea măștilor, omul îi
răspunse: „am trăit toată viața printre măști; am învățat să le studiez, să le
apreciez și șă le evaluez”. Atunci, omul îl întreba, de ce crede, că au oamenii
nevoie de măști. Fără să iezite, răspunse: „oamenii nu au nevoie de măști, ci
doar se ascund de ei înșiși”. Povesti apoi cum și el se ascunsese în spatele
„măștilor” lui virtuale, care îl ajutau să creeze diverse caractere pe tiparul
persoanelor cu care intra în contact. Însă persoana respectivă, curioasă din
fire, îl întreba de ce creează măști dacă nu consideră că oamenii au nevoie de
ele. Cu un regret vizibil, omul îi răspunse: „frumusețea învelișului nu
garantează și frumusețea conținutului”.
„Valoarea
ta se află dincolo de mască”, le-a spus adolescenților și oaspetele de onoare Antonina Calancea,
actriță la Teatrul de Revistă „Ginta Latină”. Orice rol jucat
pe scenă este ca o viață, deoarece în
teatru, cărțile prind viață. În teatru, fiecare sentiment se trezește la viață.
În teatru omul vede realitatea exact așa cum este ea. Pentru că actorul, prin
talentul, munca și măiestria cu care interpretează fiecare rol, nu face altceva
decât să materializeze, să creeze, nu doar arta, ci și viața și trăirea. Aparent, zi de zi suntem aceiași. Însă de
fapt, nu ne schimbăm doar hainele, ci și măștile pe care le purtăm. Suntem
oameni, dar cu o mie de fețe și zilnic ne punem pe chip masca potrivită,
cea care se potrivește cel mai bine stării noastre de spirit. Uneori purtăm
măștile veseliei, alteori ale adevărului, în alte momente ne punem măștile
duioase ale sensibilități, purtăm cu demnitate măștile siguranței, dar numai
noi știm cât de nesiguri suntem de fapt , aproape niciodată nu
suntem noi înșine. Tindem să ne prefacem și nu o facem de amorul artei, ci
niște oameni care vor să-și trăiască viața mai ușor. Viața este ca o mare,
mare, scenă de teatru, în care fiecare dintre noi jucăm câte un rol important.
Unii avem parte de finaluri fericite, alții mai puțin, însă oricum ar fi,
rolurile vieților noastre sunt grele, uneori ne strâng și ne fac să jucăm
extrem de prost. Ne îndepărtăm de la esență, comitem greșeli, facem răutăți și
uite așa scena vieții noastre cade-n derizoriu. Valoarea ta se află dincolo
de mască. Dacă vrei să fii fericit, dă-ți jos masca sufocantă impusă de
societate, respiră adânc, simte și bucură-te de valoarea care e în tine.
Aflându-ți valoarea, vei afla și menirea ta.
„Teatrul este poezia ce se
desprinde din carte și devine omenească.” Federico Garcia Lorca